„Cehov: Sa punem putina muzica? Masa: Vreti sa dansati cu mine, Anton Pavlovici?“ Si dansul incepe, in acorduri de muzica militara. Sonurile se disipeaza difuz, impregnind ritmul interior al acestor personaje iesite parca dintr-o fotografie de familie usor voalata, enclava a unui timp ce razbate doar prin ecouri. O muzica misterioasa le leaga de sonoritatile venite din saxofonul povestitorului noctambul care avea o iubita la Frankfurt sau de fluierul bufonului, acompaniind in surdina refrenul obsedantei plecari. Sint sunetele unei atmosfere ce aglutineaza lumi, identitati fracturate, cuvinte, fie ca este vorba de singuratatea calului din lanul de orz si de cea a alergatorului de cursa lunga (Teatru descompus), de angoasele Masei sau de reveriile Irinei (Masinaria Cehov), de nevrozele Katiei, intruchipare a nostalgiilor ireversibile (Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal) sau de abracadabrantele amintiri, traite si imaginate in acelasi timp.
Matei Visniec contureaza o structura dramatica extrem de permeabila, cu multe infuzii foarte bine asimilate din literatura absurdului, printr-o combinatorica ce reuseste sa instituie dialogul subtil, chiar atunci cind regulile lui sint mai putin evidente sau nu exista, cum se intimpla in Teatru descompus. Naratiunea personajelor are un simbure de teatralitate excelent articulat.
Visniec descompune mecanismele comune ale dialogului, cliseul intrebare-raspuns, vitalizind scriitura printr-o extensie a limbajului. Nuantele poetice si rupturile de ritm permit o deschidere care schimba si dinamizeaza tiparele actantiale. Se actioneaza intotdeauna in sensul unei receptari la un prim nivel de intelegere, ceea ce lasa insa multe canale neopturate si obliga la o digestie in etape a sensurilor. Personajele lui Visniec au sansa sa traiasca mult, pentru ca sufera sau pretind ca sufera de un autism cronic. Si
