O problema de receptare
Dupa topirea volumului sau de debut (Rebarbor, 1971) din dispozitia Comitetului comunist de Stat pentru Cultura si Arta, formula prin care Alexandru Monciu-Sudinski reintra (si este reprimit) in circuitul editorial e cea a reportajului. „Prozatorul pare a intelege ca a gresit“, anunta, pe un ton de psihanaliza politica, Marian Popa, „si se angajeaza pentru reabilitare in realizarea unor interviuri s…t“ (Istoria literaturii romane de azi pe miine. 23 august 1944-22 decembrie 1989, II, Fundatia Luceafarul, Bucuresti, 2001, p. 1036). Asadar, am crede ca avem in fata un autor „dat pe brazda“, gata sa se „reabiliteze“ in fata Partidului printr-o ampla si fidela „munca pe teren“. In realitate, lucrurile se dovedesc ceva mai complicate, atit in materie de alegere literara, cit si de obedienta politica. Ce-i drept, Caractere (1973) si Biografii comune (1974) reprezinta doua volume de interviuri cu muncitori si tarani cuprinsi cind de marea efervescenta a ideologiei politice, cind de sfinta lene profesionala. Dar sint aceste interviuri reale sau trucate, culese pe teren sau inventate la masa de lucru a scriitorului, „cuminti“ sau subversive?
Istoria literara nu ofera un raspuns satisfacator. Dupa Laurentiu Ulici (Viata la rind, in Romania literara, Nr. 3/17 ianuarie 1974, p. 11), Monciu-Sudinski ar fi mers la Galati in 1971 ca reporter, ar fi stat de vorba cu muncitorii, „a stenografiat ori a imprimat pe banda magnetofonului convorbirile, le-a transcris apoi, pastrind se pare cu fidelitate oralitatea dialogurilor“; mai mult, criticul afirma raspicat ca marele merit al autorului in relatia cu „oamenii de rind“ ar fi fost acela „de a fi stiut sa obtina increderea acestora“. Cu alte cuvinte, intr-o perspectiva de interpretare care i-a fost aplicata anterior si lui Creanga, Monciu-Sudinski se vede echivalat cu un transcriptor al o
