Apa si foc. Lumina si intuneric. Geneza si Apocalipsa. Totul – intr-un echilibru instabil, imperfect, in devenire, ca insasi lumea in care traim. O lume intre ordo si desordo, o curgere rupta in secvente fulgurante, interferind in evolutia lor spre… nicaieri. O istorie a omenirii redusa la esenta, un parcurs damnat si vizionar: cautarea inefabilului in unitatea contrariilor. Si un artist care vrea sa recupereze ceea ce arta secolului XXI tinde sa nege – prezenta si sensul divinului in toate cele vizibile si tangibile. „Subiectul compozitiilor mele – spune Ioan Nemtoi – este unitatea tuturor lucrurilor. Iar aceasta este unitatea materiei, in cea mai subtila manifestare a sa, lumina. Nu atit fluidul misterios care ilumineaza obiectele, cit forta care le da viata...“.
Dar cine este Ioan Nemtoi? Intr-o ierarhie subiectiva si selectiva, el e un artist consacrat al formelor din sticla suflata, care va fi incercat si reusit, chiar in competitie internationala, sa impuna dupa anii 1991-1992 o partitura proprie sonor colorata, cu forme care, fatalmente, nu puteau depasi (cel putin initial) modelele clasice ori pe cele ale avangardei sticlei secolului trecut, dar cu ambitii de a fi el insusi, pina la capat. Cultivind cel mai adesea miniaturalul si decorativul, sticla este o arta prea rar confruntata cu monumentalul. Ei bine, artistul roman vrea sa puna in valoare tocmai calitatile arhitecturale ale formei, construind structuri si viziuni tridimensionale, legate intr-o expresie ideala de raporturi si proportii.
Personal, n-as pune semnul egalitatii intre lucrarile de arta decorativa si instalatiile sale; in schimb le-as aseza in balanta alaturi de lucrari de acelasi gen apartinind unor Dale Chihuly, Marvin Lipofsky ori Howard Ben Tre. In raport cu acestia insa, Ioan Nemtoi isi structureaza instalatiile aproape intotdeauna in jurul motivelor antropomorfe, pe
