Păcătoase vremuri...

Se observă că, peste vară, spaţiul acordat în reviste istoriei literare se dilată, în defavoarea criticii de întîmpinare. O explicaţie ar fi că, în perioada concediilor, lecturile „la zi” sînt mai puţine (şi oricum numărul criticilor cu autoritate care urmăresc noile apariţii a scăzut teribil). Aşa că, faute de mieux, se scot din dosare materialele lăsate în aşteptare ale istoricilor literari, mai răbdători prin natura lor. l În CONVORBIRI LITERARE nr. 7, ne-am oprit la Florin Faifer, totdeauna de citit atît pentru temeinicia documentării, cît şi pentru că scrie bine, deloc plicticos-belfereşte. Articolul lui de la rubrica „pluta de naufragiu”, intitulat Benedictinul, salvează din valurile timpului un personaj demn de atenţie, istoricul Gheorghe Bezviconi (1910-1966). Biografia lui, aşa cum ne-o prezintă Florin Faifer, e semnificativă pentru epoca în care i-a fost dat să trăiască. Fiul lui Gavril Bezveconnîi (dintr-o veche stirpe de cazaci) şi al Sofiei Pigulevski, Gheorghe şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Chişinău, dovedind de timpuriu aptitudini intelectuale şi folosind trei limbi – franceza, rusa şi româna. La 17 ani a venit la Bucureşti să audieze cursurile lui N. Iorga şi s-a remarcat muncind enorm. Rodul acestei munci sînt miile de pagini de studii publicate: „Primele recunoaşteri ale acestei abnegaţii încep să apară. I se conferă Medalia de aur a Institutului de istorie şi heraldică al Franţei, medalia de onoare «Vermeil» a Societăţii academice pariziene, «Arts – Sciences – Letters», Crucea Ligii republicane franceze a Binelui Public, cl. a III-a; în 1938, asociaţia «Hanu Ancuţei», patronată de Mihail Sadoveanu, îl răsplăteşte cu un premiu pentru cercetări istorice. Şi în presa străină (franceză, belgiană, elveţiană, austriacă, bulgară, cehă) apar consemnări elogioase despre activitatea lui Bezviconi”. Între timp editas