Romanul-jurnalul

Atmosfera hipnotic-învăluitoare din Serbările mării se datorează, printre altele, scriiturii autoarei (sau să spun: a stăpânei jurnalului, Emilia, care, la urma urmei, este întrucâtva ea însăşi autoarea romanului în discuţie, de vreme ce jurnalul şi romanul se suprapun?!); trece de la una la alta, de la o amintire la un prezent viu colorat şi invers, după voie, nu ţine seama de bariere pentru că ele, în spaţiul Jurnalului, nu mai există, e oarecum o cufundare în timp ca o cufundare în valurile mării. Camera gazdelor, solarul, plaja, sunt spaţii de care Emilia se foloseşte ca de nişte cetăţi de scăpare, sunt spaţii în care totul somnolează, spaţii în care te poţi pierde cu sentimentul unei posibile fericiri. Singură la mare, o femeie de 50 de ani, nu avea cum să se sustragă unei capcane cum este jurnalul. Micile şi măruntele nuclee narative (înţelegerile şi neînţelegerile din familia gazdă, de turci; micile întâmplări de la solar) fac parte din strategie atâta timp cât ajută la crearea unui mediu prielnic plonjării în trecut, mai precis în timp, tocmai pentru că alcătuiesc un peisaj familiar, repetitiv, în care poţi avea la fiecare pas senzaţia de deja-vu şi în care totuşi ceva s-a modificat simbolic şi acest ceva de fapt dă totul peste cap, cheamă nereide şi furii, cheamă amintiri care se împletesc cu prezentul imediat precum leii de pe portalul abaţiei din romanul lui Eco. Jurnalul încearcă din răsputeri să rămână jurnal cu toate că de multe ori se depăşeşte pe sine, în ceea ce priveşte compoziţia, dar nu este depăşită intenţia jurnalului, care are legătură cu piatra de încercare destinată unei femei obişnuite, o profesoară de română, despărţită de soţ, departe de copiii care au preferat de data aceasta să plece la munte. Este o izolare de care femeia profită din plin, este momentul potrivit în care ea să poată face puţină (dez-)ordine în