Propuneam în articolul precedent o explicaţie pentru absenţa din literatura portugheză a scriitorilor „proustieni” – şi era paradoxală, pe măsura situaţiei evocate: în Portugalia nu a existat un „curent proustian” deoarece portughezii l-au citit pe Proust cu admiraţie vecină cu idolatria, l-au divinizat şi s-au plasat pe ei înşişi la o distanţă incomensurabilă de model. Au nutrit, conştient sau nu, un complex de inferioritate faţă de romancierul francez.

Este riscant să vorbeşti despre complexele unei literaturi; nu din cauza susceptibilităţilor naţionale, deseori exacerbate la nivel hilar, ci din cauza subiectului. Toată lumea îl simte instinctiv, însă el posedă forme insesizabile, e mutant; istoricii, criticii şi scriitorii îl constată permanent, dar şovăie în pragul exemplelor concrete şi al definiţiilor.

Recenta reeditare a cărţii lui Mircea Martin G. Călinescu şi complexele literaturii române (Editura Paralela 45), eveniment editorial binevenit, ne plasează încă o dată în prezenţa acestei teme dificil de abordat, dar omniprezentă în conştiinţa reflexivă. Cazul Proust şi Portugalia ne arată cu mare claritate un fapt neaşteptat: aproape toate culturile europene, chiar şi cele mari, suferă de foarte explicite complexe. Cultura portugheză – veche de aproape un mileniu, cu primele producţii literare datînd din secolul al XII-lea şi cu un extraordinar „secol de aur” al poeziei, care a fost secolul al XIII-lea, cultură bazată pe o limbă vorbită astăzi de peste două sute de milioane de oameni – s-a auto-apreciat de multe ori drept cultură provincială, aflat iremediabil la marginea continentului, într-o tragică izolare existenţială. Începînd mai ales cu secolul al XVIII-lea, această ciudată viziune diminuantă s-a impus cu tăria unui loc comun; intelectuali dintre cei mai străluciţi au intonat la nesfîrşit litania umilinţei.

Ar fi comod