De SANDA MANU mă leagă, pe lîngă anii petrecuţi împreună, multe fire, mai mult sau mai puţin vizibile. Anul acesta, cînd vîrsta ei a căpătat alte rotunjimi, în ziua Schimbării la Faţă, fiind mare sărbătoare trecută cu roşu în calendar şi neavînd prea multă treabă de făcut, am stat pe îndelete şi m-am gîndit la ea, la firele despre care aminteam. Mi-am acordat răgazul să le privesc, să le observ, să mă bucur de ceea ce ştiam dar şi de ce descopeream în linişte şi pace, într-o zi sfîntă. O sărbătoream astfel, în curtea mea, cu un pahar de bere rece şi bună, în vreme ce fiica ei o invitase, în tete-a-tete, în intimitatea emoţionantă a legăturii lor de sînge, la o cîrciumioară cochetă. Ele două, cu tot ce le-a apropiat sau le-a despărţit, cu amintiri extraordinare, cu sensibilităţile unor firi diferite, cu lucruri rostite sau nu, cu înţelegerea iubirii şi a timpului lăsat în urmă…

O mare profesoară a şcolii româneşti de teatru, fiica unui mare şi foarte inteligent actor, Ion Manu – pomenit recent, cu scrierile lui, de Ioana Pârvulescu în minunata ei carte despre interbelic şi interbelici – soţia unui actor atît de special şi de carismatic, Ştefan Tapalagă, regizoare, absolventă a promoţiei 1956 a I.A.T.C.-ului, colegă cu Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, mama Irinei, prietenă, partener în discuţii despre cărţi, oameni şi vremuri, bunica lui Ştefan mic, Sanda Manu poate privi cu senitătate şi cu tandreţe în urmă. Are ce vedea! Am petrecut şi eu multe ore şi zile şi nopţi împreună cu Sanda Manu. I-am studiat devotamentul absolut în ideile şi în oamenii în care crede, incapacitatea de a-i trăda chiar şi atunci cînd s-au strecurat tristeţi sau dezamăgiri, agitaţia, teribilă uneori, de a nu greşi ea cu ceva, de a nu dezamăgi ea pe cineva – la şcoală, la teatru, la Uniter, acasă. I-am urmărit perfecţionismul şi variatele lui forme de manifestare,