Linia dreaptă comparată cu „Punctul de orgă” în muzica lui Bach, punct continuu în care eroul unui romancier englez vedea existenţa lui Dumnezeu...

Punctele luminoase ale unei linii drepte ce se continuă egale, fără nici un accident, fără nici o săritură jos, sus, semănând cu emisia unui aparat Morse ce ar bate într-una un semn, acelaşi semnal sau una şi aceeaşi literă, neîntrerupt...

*

Eroul căzând abia ştiut sau cunoscut, abia luat în seamă, în ansamblul general al lumii, – obsesia tabloului lui Breugel cu Icar prăbuşindu-se minuscul, neînsemnat, într-o indiferenţă generală a naturii... A se vedea şi mitul lui Prometeu tratat tot ca un accident minor şi căruia raţiunea umană îi acordă atâta importanţă... E ridicolul, dar şi măreţia ei...

*

Cheia, iulie 1969. Călugărul orb de 84 de ani care, uitat de ai săi în pădure, taie într-una lemne o zi, o noapte, încă o zi şi o noapte fără să-şi dea seama, scuipând din ce în ce mai des în palme, până ce îl apucă o sete cumplită... Începând o aversă, se întinde cu gura în sus şi se adapă de la ploaia de vară puternică...

Aducându-şi în fine aminte de el, ceilalţi fraţi călugări îl caută şi îl găsesc, în dimineaţa celei de a treia zi de la dispariţie tăind lemne în mijlocul unei redute de butuci despicaţi... Îi dau să mănânce, să bea, îl pun să se prindă de coada toporului – bătrânul făcea cele mai frumoase cozi de topor – şi aşa îl readuc la sfânta Mănăstire.

*

Fagul. Puritatea copacului, coaja lui netedă, verzuie, culoarea unei arme, a unui tun de mare calibru. Eroul contemplându-l. Gândindu-se la avantajul lumii vegetale de a nu avea o conştiinţă de sine. Deşi, dacă această conştiinţă nu există, Copacul, ca posibil personaj, nu şi-ar mai da seama de avantaj.

Fagul pur, puternic, îl face să se refere mereu la abjecţiile existenţei, la partea ei