Într-un moment în care tînguirea a devenit o stilistică, iar incriminarea tranziţiei şi a erodării funcţiilor statului în administrarea culturii - o probă majoră de conştiinţă civică şi de responsabilitate profesională, este foarte interesant de observat cum reacţionează artistul în faţa unor provocări de altă natură, cum ar fi, de pildă, proiectele culturale private. Prima constatare este aceea că el nu prea reacţionează şi, în esenţă, că nu prea are chef să-şi iasă din obişnuinţe şi să-şi întrerupă brusc ritmurile contemplaţiei, iar, cea de-a doua, se referă la o neîncredere suspectă, aproape de patologie, în ceea ce el încă n-a experimentat, evident, mai întîi pe alţii. Aşa se face că după o campanie mediatică de aproape un an, lansată şi susţinută mai ales în presa culturală scrisă şi audio, Fundaţia Anonimul şi-a început programul de la Sf. Gheorghe (Deltă), rezervat artiştilor plastici, cu un deficit de doi participanţi. Şi asta nu pentru că selecţia realizată în cadrul celor două expoziţii de la Clubul Prometheus ar fi fost una extrem de dură, ci, pur şi simplu, pentru că la secţiunea sculptură nu au participat decît patru artişti care, oricît ar fi fost selecţia de eficientă, nu aveau cum să devină şase, aşa cum prevedea regulamentul. Dar chiar şi la pictură, unde, în principiu, se găsea ceva mai mult material pentru selecţie, nu au rămas în discuţie decît vreo douăzeci şi două de dosare din care, cu destulă generozitate din partea juriului, au putut fi selectate şase nume. Acestea fiind premisele analizei, se poate bănui că reţinerile de a participa la un proiect cultural de mare anvergură, în care intră deopotrivă literatura, muzica, filmul şi artele plastice, precum şi dificultăţile de selecţie, s-ar datora programului extrem de încărcat al artiştilor şi faptului că, după ce şi-au dobîndit, cu vîrsta, un anumit statut, ei se mişcă mai încet şi se lasă prin