Se întâmplă lucruri ciudate. Într-un sfârşit de iulie primesc chiar din mâinile dumitale un grupaj de poeme datate ca şi cum le-ai fi scris în august 2003. Nu este o greşeală, e lucru făcut cu premeditare, cu suspiciunea sigură a celui ce îşi bănuieşte semenii de indiferenţă şi amânare. Amânare mortală în a deschide plicul cu manuscrise de cele mai multe ori în caligrafie elaborată. Poate că anii se numără de-acum cu zecile, de când urcăm împreună panta lentă a înţelegerii, care rămâne unilaterală. A înţelegerii motivelor pentru care n-am abandonat nici dumneata, nici eu, una şi aceeaşi cauză – meritul de a fi recunoscut într-un târziu, că purtătorului unui talent (fără noroc însă, din motive pe care numai bunul Dumnezeu le ştie) trebuie să i se recunoască, printr-un miracol, victoria. Dar în ceea ce mă priveşte, disperarea de a contempla aproape neputincioasă florile nobile din grădina dumitale, în care nimeni nu se îndură să opereze plivirea, dură dar sănătoasă. Astfel că nobleţea crinilor s-a contaminat în timp de agresivitatea buruienilor. Aşa aş putea să merg mai departe cu bănuiala că talentul dumitale, sufocat de sfioşenie, dă semne de maturizare tocmai datorită amestecului dintre sălbatic şi nobil. Otrava umbroasă a versurilor neizbutite a impus plantelor bune energia de a se contorsiona spectaculos spre lumină. Parcurg luminându-mă această secvenţă de Autoportret şi, în afară de o mică modificare cu efect vizibil bun, am lăsat totul la voia inspirată a autorului: „Întorc timpul spre mine./ Îmi văd scaii,/ şura cu fân/ ici-colo înverzit,/ cât să se scuture moartea/ care mă trage în toate părţile.// Deşertul e linia care-mi desparte/ cerul de pământ.” Din Palimpsest, doar trei din cele opt versuri sunt importante: „Acum nopţile sunt mai lungi decât zilele./ Îmi număr în linişte stelele./ Vâslesc pe apa dintre două gânduri.” Transcriu în continuare, cu foarte m