A construi ruine

Nichita Stănescu avea un cult pentru Epopeea lui Ghilgameş, poem eroic babilonean din mileniul trei înaintea erei noastre, înscris pe douăsprezece tăbliţe de argilă arsă şi găsit de arheologi în biblioteca regelui Assurbanipal. Această vastă naraţiune mitologică arhaică era la modă la noi în deceniul şapte, punctul de atracţie constituindu-l un existenţialism avant la lettre întrevăzut în mirarea tragică pe care i-o provoacă personajului principal, Ghilgameş, primul contact cu moartea. O exclamaţie a lui Ghilgameş, impresionantă prin naiva ei profunzime - “A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei” -, apare, de altfel, ca motto, al unuia dintre poemele din Dreptul la timp, Enghidu.

Referiri frecvente pot fi întâlnite, în opera lui Nichita Stănescu, şi la Homer, care pentru europeni este prototipul autorilor de epopei. În plus, însuşi volumul care a inaugurat - în intenţia lui Nichita Stănescu, pentru că în realitate nu a inaugurat nimic, în afară de o colaborare teribilistă cu graficianul Sorin Dumitrescu - o nouă etapă de creaţie, epopeică, poartă titlul Epica magna. O “epica magna” a visat întotdeauna Nichita Stănescu şi n-a fost vorba de un vis doar întâmplător neînfăptuit (cum a fost Memento mori pentru Eminescu), ci de un vis nerealizabil. Din modul cum sunt concepute poemele lui epice reiese că, departe de a-şi face iluzii în privinţa capacităţii sale de a duce la bun sfârşit o mare construcţie epică, el se mulţumea să-şi imagineze pentru câte o clipă cum ar fi să fie constructor.

Aceste poeme epice seamănă cu nişte ruine, rezultate însă nu din dărâmarea unor edificii, ci construite de la început ca nişte ruine. Şi tocmai de aceea au farmec, fiind zămislite parcă de fantezia - neconstrânsă de nici un fel de spirit practic - a unui “împărat-poet”.

Cascadorie poetică

Un p