Odinioară, pe cînd zeii umblau pe Pământ fără să se ferească, Grija a trecut peste un rîu, a luat de pe mal nişte lut şi a început să-l modeleze. După ce lutul a prins chip, Grija l-a rugat pe Jupiter să-i dea duh. Fără să stea pe gînduri, zeul a îndeplinit rugămintea Grijii. Sfada a început însă cînd bucata de humă însufleţită a trebuit să primească un nume: Grija ar fi vrut să-i pună numele ei, Jupiter socotea însă că se cuvine să dea noii creaturi numele lui. Pămîntul a intrat şi el în dispută şi, cum trupul făpturii era din humă, i s-a părut firesc ca ea să-i poarte numele. Pînă la urmă cei trei s-au dus la Saturn, timpul, să le judece pricina. Hotărîrea acestuia a fost următoarea: deoarece făptura e făcută din humus, din pămînt, va avea numele Pămîntului şi se va numi homo, om. Cum Jupiter este cel care i-a dat duh, la moartea omului îl va lua înapoi. Trupul de pămînt se va întoarce în pămînt, căci aşa e drept. Dar pentru că Grija este cea care a dat chip făpturii şi a modelat-o, omul se va afla toată viaţa în stăpînirea ei.

Oricît de surprinzător ar fi, istoria despre naşterea omului din grijă şi despre felul cum timpul îl lasă pe om în grija grijii, la voia ei, această poveste simplă, frumoasă şi uşor de înţeles nu se află într-o carte de basme pentru copii, ci într-una din cărţile cele mai dificile ale filozofiei, Sein und Zeit de Martin Heidegger. (Cititorul român o găseşte la pagina 268 din traducerea apărută anul acesta la Editura Humanitas, realizată de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă). Ceea ce nu înseamnă, desigur, că Fiinţă şi timp e o carte accesibilă, ci că, în ciuda faimei ei intimidante, merită riscul lecturii, ştiind să te surprindă. Într-un Excurs… final, în care Gabriel Liiceanu trece în revistă cîţiva termeni esenţiali ai “codului” heideggerian, se opreşte şi asupra grijii “ca existenţial integrator”: “Dar de ce un cuvînt lipsit d