Concurenţa dintre terminaţiile -ţie şi -ţiune, mult discutată în studiile de istorie a limbii române, a fost descrisă de profesorul Al. Niculescu (în Individualitatea limbii române între limbile romanice, II, 1978) printr-o revelatoare reconstrucţie a cadrului istoric şi cultural din secolele trecute, ca indiciu concret şi frapant al unor tensiuni şi tendinţe mult mai generale: între Transilvania, pe de o parte, Muntenia şi Moldova pe de alta, între latinism şi occidentalizare romanică, între tradiţia românească deja constituită şi moda unei epoci. Dincolo de posibilitatea ca neologismele care conţin cele două terminaţii să provină din surse diverse (latina, limbile romanice, germana, rusa...), istoria lor rămîne exemplară prin determinaţiile şi semnificaţiile sale culturale. Cum se ştie, oscilaţia terminaţiilor a condus în perioada actuală la rezultate diferite: s-a fixat definitiv o formă, în -ţiune (naţiune) sau în -ţie (comunicaţie), s-au produs specializări semantice mai mult sau mai puţin nete (operaţie / operaţiune, raţie / raţiune etc.). Linia dominantă de evoluţie în limba literară a cunoscut totuşi modificări destul de surprinzătoare, petrecute într-un timp relativ scurt: textele culte din anii 1900-1940 abundă în forme terminate în -ţiune (de exemplu: protecţiune, generaţiune, educaţiune, condiţiune, revoluţiune, administraţiune, consideraţiune etc.), abandonate în a doua jumătate a secolului; astăzi, în toate cazurile citate se foloseşte varianta în -ţie (protecţie, generaţie ş.a.m.d.). Desigur, substituţia a fost impusă de modificări „oficiale” ale normei academice, dar faptul că regula s-a impus cu uşurinţă e semnificativ. Istoria şi-a lăsat însă şi de această dată amprenta: formele excluse în -ţiune conotează o anumită ţinută culturală antebelică, cu valori ambigue: învechită, ceremonioasă, elegantă, pretenţioasă.

Care este totuşi situaţia