Graficianul Dan Erceanu, nascut acum 60 de ani in Bucuresti, la 29 august, „poseda nu numai un palmares capabil sa provoace resentimentele confratilor, ci si humorul atit de necesar profesiunii de «enfant prodige»“ (François Pamfil, cronica din 1980). Gravor si desenator de excelenta, reintors pe autohtone plaiuri cu boi („inapoiat“, ii place sa-si spuna) dupa o experienta in diaspora, incarcerat o zi, dupa scandalul Codex-ului de la Biblioteca Nationala, Dan Erceanu a consimtit la o scurta autobiografie artistica.
„De multe ori, usurinta de a lucra e un handicap“
A trecut ceva timp de la debutul dumneavoastra. S-a schimbat ceva in modul in care artistul roman incepe sa expuna, intre timp?
Au trecut aproape 35 de ani de la debut. Astazi observ ca tinerii absolventi sau chiar studentii de la Arte plastice, ba chiar elevii din acelasi domeniu debuteaza uneori inainte de a absolvi cursurile. Nu cred ca este ceva rau in asta. Noi am fost insa cumva retinuti de catre profesorii nostri sa iesim pe scena inainte de incheierea perioadei de formare. Eu am avut parte in facultate, la atelier, de niste oameni exceptionali. Cei de care m-am atasat sentimental si care mi-au transmis cunostintele lor se numesc Simion Iuca, Vasile Kazar si Ion State. Sigur ca am avut si alti profesori de maiestrie. Aici fac o paranteza: am observat ca s-a diminuat importanta anumitor discipline in facultatea de astazi. Chiar in perioada in care am fost profesor la Academia de Arte, patru ani de zile, pina in 1997, de pilda, arta scrisului era o disciplina nu prea bine cotata. E totusi de mare importanta, pentru ca un grafician, daca vrea mai tirziu sa se ocupe de grafica de carte sau de grafica publicitara, are intr-adevar mare nevoie de desenul literelor, un domeniu important si vast. Revenind acum la profesorii mei, ei au fost oameni foarte cunoscuti
