Cu mitocanii de altădată...
Bucureştii încă vechi, de început de veac XX, aşa cum îi vede Henri Stahl – cu o inconfundabilă savoare balcanică, dar ademenind ambiţios Occidentul pe întinsele spaţii virane ori pe moşiile cu vii ca la ţară, mult prea tihnite pentru pulsul unui oraş care începe să-şi dea seama de proporţiile şi ambiţiile sale, împărtăşind de altfel, de câteva decenii bune, ifosele de capitală, aceşti Bucureşti nu mai seamănă deloc cu ceea ce vedem astăzi. Deşi corespondenţe există încă nenumărate, atmosfera şi originalitatea şi le-a pierdut în cataclismele veacului. Privind fotografiile Bucureştiului interbelic, realizezi spontan că ele au mult mai multe în comun cu cele ale lui Henri Stahl, inserate la finalul volumului Bucureştii ce se duc (a treia ediţie în 2003) – decât ar putea avea, oricât de analitic şi de perseverent, cu oraşul de azi.
Tocmai filmul fotografiilor îl inspiră pe Stahl la scrierea – de fapt, a unui album. Melancolia din titlu aparţine pe de-a-ntregul unui autor dornic să fixeze portretul unui oraş care, sub reţeaua noilor bulevarde, „nefolositoare imitaţie pariziană”, supus unei haussmaniene (şi încă destul de oculte) manii a „alinierii milităreşti a străzilor”, ori demolărilor care se fac pentru construirea unor „pedante clădiri imitate după cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene”, adunătură de „caricaturi seccession” cu volume „distrugătoare de originalitate locală” – acest oraş dispare încet, încet, fără a lăsa măcar amintirea a ceea ce a fost. Şi cum ar putea, când nu există, în cele mai multe cazuri, nici o fotografie, nici mărturii? „Păstrarea amintirii prin gravură a fizionomiei vechiului Bucureşti” este ceea ce-şi propune Stahl, altminteri decât cei mai mulţi dintre contemporani. Schiţele sale nu sunt prin urmare altceva: o suită de fotografii, înregistrând fidel (stenografic de multe ori, la pro
