Domnule Marian Stanciu,
Fiind plecat din ţară, am citit cu oarecare întîrziere scrisoarea dv. din nr. 30. De aceea şi a mea va apărea cu oarecare întîrziere, probabil mai spre începutul toamnei. Încerc să vă răspund pe rînd la întrebări.Facultatea de Litere are tot atîta viitor cît au studenţii ei. Nu de ea, ci de ei depinde acest viitor. Dacă fiul dv. e pasionat de literatură (altfel spus, dacă citeşte!), puteţi conta pe ceea ce facultatea îi va oferi peste doi ani, cînd va deveni student. Dacă nu, nu.
În ce-i priveşte pe criticii literari: sigur că, în principiu, citesc cărţile despre care scriu. Vor fi existînd şi excepţii. Dar cei care le ilustrează nu sînt critici. Doar pretind a fi. Tot în principiu, opinia critică trebuie să fie onestă. Dacă intră vreun calcul în ea, acesta nu poate fi decît de natură, să zicem, morală: e imposibil să nu ţii uneori seamă de contextul social şi personal în care se află autorul (şi cartea lui). O lectură e un raport mai complex decît se crede, nu doar cu un text, dar cu un om, nu doar cu litera, dar şi cu spiritul cărţii, care e vie şi trăieşte într-un anumit mediu. Recenzia n-are un algoritm atît de precis ca prepararea unei mîncări în Sanda Marin ori ca fabricarea unei piese de maşină. Are însă anumite reguli, de genul celor presupuse de dv. Doar că nu neapărat aceleaşi în toate cazurile. Mai depinde şi de carte felul în care o prezinţi. Într-o formulă minimală, aceste reguli se pot învăţa. Nu avem însă la Litere ori, pe cîte ştiu eu, la Jurnalistică, secţii în care să se deprindă redactarea cronicii de carte. De altfel, ar fi de ajuns un seminar special. Problema e că aceste reguli, chiar bine însuşite, nu fac o recenzie bună. Aplicarea lor ţine de talent şi nu se învaţă. E ca la şah: degeaba ştiu eu teoria deschiderilor, dacă n-am geniul lui Kasparov în a le pune în practică. Sînt de părerea dv. că o a
