Iertată fie-mi greşeala, poate, de a nu crede că sunteţi atât de tânăr precum declaraţi în scrisoare. Un tânăr care îşi scrie, astăzi, textele în ortografie cu apostrof, poate fi o raritate ce se explică prin aceea că îşi trăieşte viaţa simplu şi curat citindu-şi rugăciunile zilnice după o cărticică străveche. Un tânăr mult întârziat căruia îi este cu desăvârşire indiferentă stricteţea totuşi a folosirii apostrofului. Vorbirea despre moarte, pe de altă parte, atingerea de această temă şi câţiva termeni asimilaţi din aceeaşi cărticică şi care au ieşit demult din uz, mă întăresc în suspiciunea mea de a nu lua în seamă micul truc, justificat şi iertat, al omului în vârstă ce scrie poezii a căror şansă crede că e nulă... Poate că greşesc, şi vreau să atenuez şocul printr-o reparaţie, tonul scrisorii fiind plăcut şi sincer iar poeziile nu chiar proaste, cum înclină să le eticheteze autorul lor: ,,Nu ţin să le publicaţi (neapărat) – spuneţi, către redactor, la un moment dat – dar, vorba lui Creangă, după ce veţi fi citit atâtea năzbâtii, îngăduiţi o clipă şi cu prostiile mele. Ştiu că poezii ca ale mele sunt cu sutele pe biroul domneiei-voastre, ale mele sunt (aşa proaste cum sunt) unice, căci mă reprezintă. Poate că autorul se va decide cândva, curând sau niciodată, să păstreze tăcere ori să vorbească despre sine mai mult. Faptul că voi transcrie în continuare o parte din şi aşa puţinele la număr poezii pe care le semnează, să fie spre încurajare şi spre o mai luminoasă încredere în sine. A fi singur pare să fie similar cu a merge pe un drum închis. Să înţeleagă că, pe porţiuni, versurile dacă sunt modeste, ele pot fi reparate cu meşteşug şi puse în stare să funcţioneze: ,,Călătoresc prin vremi şi locuri,/ Prin viaţa mea treceţi zburând,/ Doar amintirea unui cocostârc/ bolnav de ceruri/ Îmi zăboveşte-n suflet/ Până când, uitare şi tăcere,/ Vor ninge’n geamuri cu poveşti./