Să afirmăm de la început: Literatura română sub comunism a lui Eugen Negrici (ne ocupăm acum de primul volum care se opreşte asupra prozei) are alura unei scrieri fundamentale. Ea răspunde unui „orizont de aşteptare” doar parţial satisfăcut pînă azi de volumele unor M. Niţescu, Ana Selejan, Vasile Igma, cele coordonate de Lucian Boia etc., unui „orizont” incandescent, dornic a cuprinde nu numai fapte, ci şi atitudini corective, nu numai analize, ci şi o postură a adevărului ferm, lustral prin sine. Deşi stringent necesare, atari cercetări se văd împiedicate din motive nu tocmai anevoie de înţeles. Inerţia oarecum mecanică, dar şi conservatorismul cinic-lucid sînt, fireşte, cele mai puternice dintre ele. Sîntem încă în bună măsură dominaţi de starea unui artificiu de conştiinţă, cu astuţie indus de procedeele propagandei totalitare şi, din păcate, trecut în zona reflexelor, stare ce răspunde cum un blasfemic ecou artificiului unei creaţii silite a se derula într-un context ideologic: „Nimic din ce se întîmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară, scrie dl Negrici, nu are o explicaţie naturală. Direct sau indirect, totul este replică, reacţie, ripostă, repliere defensivă, disperată sau inventivă, stratagemă de supravieţuire”. Acest artificiu – veritabilă mutilare a procesului creator, chiar dacă tentativele oficiale au fost nu o dată dejucate – se producea nu doar în sensul interdictiv, aşa cum se crede încă în mediile occidentale, cît şi prin manipularea autorilor, inclusiv a celor mai valoroşi, prin, mai ales, exploatarea veleităţii grafomane etern disponibile şi nu în mai redusă măsură prin oferte fariseice, prin alarme false, prin deturnarea energiilor ce s-ar fi putut canaliza pe o direcţie incomodă. Între mistificare şi automistificare, variantele cedării au fost numeroase. Eugen Negrici punctează cîteva „momeli” de care a făcut uz regi