Din motive mai mult subiective decât obiective, am citit cu destulă întârziere revista Cuvântul nr. 5-6/ mai-iunie 2003, şi poate nici n-aş fi făcut-o dacă nu mi-ar fi atras atenţia un textuleţ de pe prima pagină (însoţit de o fotografie), care anunţă ameninţător: Ioana Bradea, un debut care schimbă faţa romanului românesc. Fantastic!, am exclamat fără să vreau. Doliul literaturii române, vitregită de un asemenea roman, s-a terminat, a răsărit soarele şi pe postata noastră literar-geografică şi, dacă ne ajută bunul Dumnezeu, ne învârtim fără probleme chiar de-un Nobel pentru beletristică, aşa cum ne-ar şi sta bine. De premii autohtone (care şi-aşa se acordă pe baza unor criterii relativ misterioase) nici nu mai vorbim, începând cu premiul de debut şi toate celelalte până la Premiul Academiei... Cel puţin aşa trebuie să înţelegem din prezentarea făcută autoarei de către redactorul-şef al publicaţiei, domnul Ioan Buduca. Dar iată exteriorizarea scriptico-debordantă a entuziasmului domniei sale apropo de capodopera bistriţencei Bradea (precedentul fiind creat, nu?, de alt bistriţean, Rebreanu...), virtuala revoluţionatoare joycistă a romanului românesc şi posesoarea premiilor enumerate mai sus: „aşteptăm de mai bine de zeci de ani (?!), să apară o nouă proză, o altfel de proză în literatura română. Ce am recoltat între timp? Paginile inerţiale ale tehnologismului narativ de şcoală optzecistă.” da, aşa e, vai de capul şi de recolta noastră! „Suntem ca nişte nou-născuţi. Iată, acum, o nou-născută care vine de la Bistriţa”, mai zice dl I.B. făcându-ne părtaşi la acest eveniment literar-demografic cu repercusiuni atât de faste pentru literatura şi, implicit cultura română. Între noi fie vorba, după limbajul pe care îl foloseşte autoarea în fragmentul publicat cu generozitate de revistă, mi-e imposibil să cred în afirmaţia preopinentului... Pentru că, iată cum descrie „nou-n