Stimate domnule Lucian Raicu,
De cîtva timp sînt obsedat de o strofă de-a lui Fundoianu:
„Ţi-aş spune: zvîrle masa de scris de sub hîrtie (s.n.)
şi gîtuie poemul chel ca un geam în frig;
aruncă continente de spumă şi hîrtie –
prăpastia începe în degetul tău mic.”
De prin 1965, ani în şir, umblînd prin praful drumurilor din Dxxx, repetam în neştire o strofă a lui Labiş:
„Pentru ce-am plecat?
Unde mă îndrept?
S-au întunecat
Sensurile-n piept.”
Am „plecat” abia în 1975! În mine se cocea „fuga” ce avea să se împlinească peste zece ani. Oare peste alţi zece, dacă mai trăiesc, voi zvîrli, definitiv, „masa de scris de sub bărbie”? În 1975 tentativa de-a rupe totul a fost înfăptuită şi prin aceea că mi-am părăsit manuscrisele. Cu furie, cu ură, cu disperare. Apoi, am început să sufăr cumplit din cauza asta. Abia după trei ani şi ceva, un frate de-al mamei mi le-a adus în doi saci mari de hîrtie. Nu s-a pierdut la un control rapid de-al meu, nimic. Au stat, în acest timp, într-o magazie a dispensarului meu din Dxxx!
Şansă! Nu. Pentru că, dacă-mi dispăreau manuscrisele, aş fi rămas cu credinţa că-n ele sînt lucruri formidabile! Şi poate că de-abia atunci aş fi reînceput să scriu!! Dar dacă mă înşel? Dacă n-aş fi putut face nici cît am făcut?
*
Ultima însemnare, într-un jurnal ţinut la Dxxx este următoarea: 13-VIII-1975. Ploaie nocturnă. Dimineaţa închis. Plictiseala, greaţa de mine. Ce fac?” Azi se împlinesc exact cinci ani de la întrebarea mea. O repet. Ce fac?
*
De fapt, dacă e să judecăm, tot e o „părăsire”, aceea că scriu înseamnă şi „corespondenţa” mea către dumneavoastră. Desigur, aici riscul de dispariţie e mult mai mic, dar poşta română poate să-l realizeze. Dar, constat, am rămas cu frica, sau poate cu ruşinea faţă de manuscrisele mele. Î
