Acum, la vreme de pericol de sublim, cînd un Ciucius simplex se face, prin vuiet manelin (la fel de repetitiv ca Bach – cum mai bine ar fi putut-o spune les O Şerban?), vîrful de limbă de lemn al viitoarelor aduceri la zi şi noapte ale primitivisimului capital în Vama Veche şi Doi Mai, ultimele locuri din România unde trup şi suflet pot şade la taifas fără jenă, preţ sau arrière-pensée, şi nu doar de aceea:

– cu buza-n Doi Mai, cu meduza la Vamă, crăcănaţi într-un rai, unde poame ne cheamă – să ne amintim de-alcool, alcov, nisip şi iarăşi. Acum un sfert de veac şi încă, ieşit, cum îi era felul negru, dintre alcooluri pe care doar duhul său ştia să le deosebească de altele, Dan Laurenţiu a imnizat aşa, uşor: „Un meduz şi o meduză / Merg ţinîndu-se de buză / Vai, vai, vai ! / Ce frumos e la Doi Mai !”

Pe-atunci puteai mînca doar la „Musuret”, la „Dobrogean” ori la pensiuni mai mult clujene; de atunci cîrciumile s-au făcut miriadă, de la „Tina” din colţul nordic al plajei doimaiote, pînă la „Expiratul” capului sudic al Vamei; s-au alungit digurile, pătrunzînd stîngace în mare ca poduri orfane, ca dinţi din coajă de pepene ce-s; în loc să crească, plajele s-au îngustat, refuzînd degeaba grefa digurilor. Şantierul de la Mangalia a crescut la dimensiuni sud-coreene şi culori suedeze; unele femei din sat lucrează acolo (una din ele, macaragiţă, are braţul gros cît trunchiul unui bărbat şi bea o oală de cacao cu lapte dimineaţa). Umbrarele de viţă au rămas aceleaşi, dau umbră generoasă şi nepăsătoare, praful uliţelor se ridică, implacabil şi dobrogean, la fiecare pas mai apăsat. Vama dintre doi mai este moleculară, pierzîndu-şi forma mereu pentru a rămîne şi renaşte, într-un timp fără descriere. Vama-i o stare între doi mai, a tale of two villages. Căci sufletele noastre bune şi uşoare se găsesc la Doi Mai şi în Vama Veche, unde ne aşteaptă sosirea văr