Poetul ca mătasea
Nu ştiu cum de mi-a venit să caut pe net, cu google, emil brumaru. Cert e că am dat în forum-ul site-ului de nişte discuţii ale unor tineri care m-au amuzat şi care mi-au dat de gândit. Un rocker întreba mulţimea anonimă din chat dacă-l ştie pe unul Brumaru din România literară, că el a găsit nişte versuri pe care vrea să le pună pe muzică rock. Un altul îi recomanda să-i citească sonetele din Plai cu boi, în timp ce altul îi trimitea pe toţi la volumul Ruina unui samovar. O domnişoară, probabil literată, intervenise şi părea descurajată de nivelul jos al discuţiei. Şi replicile s-au tot scurs în acel forum, timp în care rockerul a revenit transcriind poeme întregi din care ceilalţi alegeau anumite versuri marfă.
Aceste naive discuţii mi-au plăcut mai mult decât toate articolele şi cronicile la care am dat buzna înainte de a scrie această recenzie. Să mă explic. Emil Brumaru n-a fost un ocolit de critică, cu atât mai puţin dezavantajat deşi, cu toate strădaniile unor critici (Negrici, Pop, Grigurcu, Manolescu, mai puţin Ulici care îl situa în grupa a doua valorică a ’70-iştilor), a rămas totuşi un marginal. Prejudecata temelor minore a fost mai puternică deşi, repet, mai toţi criticii au vorbit la unison de un mare poet. Şi a mai fost ceva, poezia lui Brumaru a pierdut le reinterpretare. Odată ce au scris despre poezia lui, puţini critici au revenit. Sigur, nu e vina lor, căci – şi aici voiam să ajung – o uimitoare voluptate a lecturii a înfrânat căutarea unor noi chei de abordare. Julien Ospitalierul incită mult mai puţin decât 11 elegii, de pildă.
Revenind la discuţia tinerilor, cred că, manieristă, minoră (în sensul tipologic, şi nu axiologic), retorică, mai exact exclamativă, mizând pe rafinamentul lexical şi prozodic, poezia lui Brumaru a ieşit dintr-un parcurs obişnuit al literaturii contextualizate, păstrând
