Vechiul meu coleg, S. Damian, a debutat editorial prin 1955, 1956, cu volume de critică literară, scrise în spiritul dogmatismului epocii, care a umbrit şi uneori grav, aproape toată generaţia. Mai târziu, a publicat o remarcabilă carte despre G. Călinescu, romancier (1973), pentru ca, după câţiva ani, să aibă norocul de a fi numit lector la Catedra de romanistică a Universităţii din Heidelberg, unde, până la urmă, s-a şi stabilit. El a adus acolo reale servicii literaturii române, şi cu sprijinul statornic şi entuziast al profesorului Klaus Heitmann, reputat romanist şi românist, a invitat să ţină conferinţe destui scriitori români.

După douăzeci de ani de absenţă din câmpul criticii noastre literare, unde se specializase mai ales în domeniul prozei, S. Damian revine în forţă, publicând o serie de volume, dintre care, cel mai recent este, cu un titlu cam lung, Pivniţe, mansarde, nu puţine trepte, cu un sumar pe cât de bogat, pe atât de divers. El recunoaşte cu satisfacţie că a primit o influenţă covârşitoare din partea mediului german, că şi-a schimbat „reflexe şi cutume” (să înţelegem, cum precizează el însuşi în altă parte, comuniste, dogmatice), s-a impregnat de o altă mentalitate care l-a marcat profund şi de aici (îi citez propriile cuvinte) „o nepotrivire de comunicare cu cei din ţară”, ceea ce se poate constata pe alocuri şi în volumul pe care îl comentez. Sumarul e divers, ca să nu spun cam eteroclit. El conţine analize substanţiale ca acelea despre contemporani, precum N. Breban, George Cuşnarencu, Mircea Cărtărescu, despre mari personalităţi foarte discutate în cadrul unor înfierbântate polemici, ca Emil Cioran (Schimbarea la faţă a României), interviuri, sinteze critice asupra întâlnirilor scriitoriceşti de la Neptun din anii din urmă, analize politice, scrisori, una trimisă de autor lui Dumitru Ţepeneag şi una primită de la Ov.S. Crohmălnicea