Acum cîteva luni scriam, referindu-mă la una din reclamele mediatizate pe posturile TV, următoarele: De multe ori m-am întrebat cît de bine funcţionează, într-o societate preponderent săracă, principiul identificării consumatorului cu personajul publicitar. Încerc să îmi reprezint un bugetar a cărui principală problemă de imaginaţie este găsirea unei soluţii pentru plata întreţinerii pe ultimele două luni, dîndu-i zor cu identificarea în pauza dintre două filme proaste despre apocalipsă şi căile nebănuite ale justiţiei de pe lumea asta. Parcă îl şi văd într-o stare de evaziune psihologică, gata identificat cu tipul de la volanul ultimului model Renault sau vînzolindu-se prin interioarele ultramoderne ale locuinţei, în căutarea unui răspuns la întrebarea pe cine să mai sun ca să îmi omor minutele oranj? După care nu îl mai văd deloc. Imaginea se estompează în mod miraculos şi inteligent ca o pată tratată cu Omo. Poate că nu îl mai văd fiindcă principiul nu funcţionează tocmai perfect sau funcţionează mai mult în faza de tinereţe a consumatorului de publicitate sau poate pentru că nu stau eu bine cu vederea. Ori fiindcă ar trebui inventate bulinele cu avertismente pentru vizionarea reclamelor în funcţie de target şi de buget. Oricum, spotul TV pentru berea Timişoreana pare să aibă în vedere adecvarea la România mereu surprinzătoare atunci cînd ni se adresează cu sloganul arhipopular o bere pe cinste!, la care putem adăuga, din memorie şi experienţă, cele două calităţi/realităţi decurgînd una din cealaltă: cinstit/curat şi sărac, de la preşedinte şi pînă la ultimul individ făcînd echilibristică în încercarea de a atîrna cu demnitate cînd într-o mînă, cînd în două, de ultima treaptă socială. Cum cinstea nu suferă neapărat de estetism, nici mobila cărată cu mari eforturi şi broboane de sudoare de către oamenii muncii (presupunem că nu sînt şomeri, n-ar fi educa