Montaigne observa reacţia diferită a doi filozofi antici în faţa condiţiei umane, comun considerată vană şi ridicolă: Democrit afişa o atitudine batjocoritoare şi prefera să rîdă în faţa realităţii, în timp ce Heraclit avea o figură tristă şi ochii înlăcrimaţi înţelegînd cu milă natura şi condiţia noastră. Sîntem, prin simpla existenţă, fiinţe predispuse atît spre comedie, cît şi spre tragedie. Însă între polii acestor două genuri extreme se află dominanta trăirii noastre: întîmplări banale, rutină cotidiană, multă mecanică şi prea puţină dinamică. Diferite forme de joacă, între care şi umorul, au rolul de a introduce în mod plăcut variaţii în liniaritatea vieţii. Inventarea limbajului a permis afirmarea unei specificităţi umane: umorul. Dacă majoritatea vertebratelor sînt capabile să iniţieze jocuri, hîrjonelile avînd de altfel roluri de integrare şi cunoaştere în cadrul grupurilor, doar oamenii pot prin intermediul limbajului să apeleze la umor. Umorul este în fond o formă de acceptare a diversităţii, de înţelegere a vieţii în complexitatea ei, de explorare şi deschidere de perspective noi şi diferite. Avem nevoie de umor pentru că avem nevoie de atitudini sănătoase, de reacţii conştiente faţă de realităţi înţelese nu numai în dimensiunea lor gravă şi adesea copleşitoare, dar şi în potenţialităţile lor. Prin umor o situaţie tragică poate căpăta chipuri noi. Aşa este de pildă replica plină de umor care reflectă joaca cu realitatea, însă o realitate bine înţeleasă şi un curs al evenimentelor deşi anticipat, în mod conştient ignorat, replică redată de Freud şi atribuită unui condamnat la moarte care, condus la eşafod într-o zi de luni exclamă: "Iată o săptămînă care începe bine". Umorul este expresia refuzului unei seriozităţi extreme, unei închistări şi unui formalism excesiv. Umorul bun, prin efectul său aşteptat, rîsul, este poate cel mai frumos dar cu care