- istorii despre rockerii sixties - Sîntem aproape de natură. E foarte bine să fii aproape de natură, să nu-ţi pese de nimic altceva decît de ea, de mama noastră natura, de draga noastră de Mamă Natură pe care o vom descoperi la cabana Debelagora, pe care o vom regăsi pe Insula de Vară de pe rîul cel limpede care aşa de frumos ne este el adus în memorie de ritmul boogie-woogie, cînd aluneci priceput cu mîna stîngă peste clapele pianinei, ale pianolei, ale pianului cel ursuz din clubul cefere, de la Casa de Cultură a Sindicatelor care te găzduiesc mai mult în silă şi tu, acolo, spre seară, te poţi exersa, îţi poţi căuta ritmurile din lumile cele ale lui Joe Turner pe care l-ai găsit din întîmplare într-un străvechi elpi la bătrînul Pepe, americanul rătăcit aici, revenit de acolo înainte de război şi rămas, Dumnezeu ştie de ce, pe aceste meleaguri pe care tocmai le străbateţi voi cu platforma asta şleampătă în drum spre rîu, spre dealurile de peste Crucea Ţiganului, de dincolo de văile cele împădurite din defileul rîului celui albastru în vara asta dulce-amăruie a tinereţii voastre, din vara asta cu doi trei nori cumulus, rătăciţi leneş pe bolta cerească. Pepe, bătrînul revenit din America, te-a instruit pe tine, bunule prieten Black, cum anume e cu boogie-woogie, cum anume trebuie să cauţi să simţi ritmul cel bătăios, ritmul din lăuntrul tău, de-a lungul a opt note pe care să le tot frămînţi fără istov sus-jos, dreapta-stînga, să nu le laşi să stea aşa degeaba şi cu mîna dreaptă, cu degetele ei răsucite peste răcoarea fildeşului, peste geometria clapelor, să le tot repeţi, să le reiei în scurte poveşti pe care urechea ta să le simtă, să le strunească, să le readucă din nou în auz, în aerul acela al camerei cu pianul din sala de repetiţie a Casei de cultură a sindicatelor în care pluteşte un miros de podele date cu gudron şi să fii privit mustrător de tablourile