În '93, ne-a întîlnit pe Zigu Ornea şi pe mine, la Angst, în Piaţa Amzei şi ne-a spus, calmă, că e dornică să lucreze la Dilema "doar pentru a ne face cafelele şi curat pe mese". Tita era sarcastică inclusiv în orgoliile ei. După un an de la dispariţia ei de aici, din redacţie, ea rămîne de neînlocuit nu numai în ultima pagină, la "3,14" şi "Antinostalgia" penultimei, ci şi în cartea aceea tainică, fără de glas, fără de literă care zace şi geme în fiecare - cu totul altceva decît jurnalul intim. Tita ţinea jurnal - din cînd în cînd, biruită de ea însăşi, arăta cîte o pagină aiuritoare... - dar nu ne-a lăsat nici o carte. De cînd o cunosc - şi sînt cîteva cincinale obsedante - n-a vrut să renunţe la această "prostie": "Dacă nu poţi da un Război şi pace, nu scrie cărţi!". "Te vei rata! Nu vei lăsa nimic!", i-am strigat atîţia, fie în gară la Bicaz, fie în redacţia României literare, fie la cantina Uniunii. "Explică-mi ce înţelegi prin nimic!", replica, scuturînd blînd ţigara pe scrumieră. Era inimaginabil de perfecţionistă. Inadmisibil de lucidă. Inconştient de curajoasă: nu se temea că inteligenţa îi va "mînca" talentul. Era dintre hărăziţii care nu-şi pierd timpul cu o asemenea problemă inutilă. Minute întregi, la redacţie, îmi lăsam manuscrisul ca s-o privesc cum îşi citeşte notele, interviurile, însemnările abundente: îşi însoţea lectura tăcută a propriilor pagini cu un surîs indefinisabil - între o vanitate şi o angoasă egal de normale - de o vivacitate necunoscută pe chipurile altor confraţi în asemenea momente intime, poate cele mai intime. Cred că era singura ei intimitate scăpată de sub control, suprema ei senzualitate la care, fără teamă de impudoare, îmi luasem dreptul la acces, de două ori pe săptămînă, în tumultul redacţional al zilelor de "predare". Atunci Tita mi (şi ni) se preda: grijulie pentru fiecare virgulă, accent şi paranteză; speriată de r