Armele lui Joyce Vă felicit pentru preocuparea dvs. pentru cei aflaţi în mijlocul vieţii. Nu cred că pot înţelege pe de-a întregul dorinţa redacţiei pentru un astfel de subiect neplăcut unui tînăr de 22 de ani. Nu am ajuns la vîrsta optimă pentru a corespunde contingentului "35" de ani cum se precizează în nr. 541. Vă pot spune cert că la douăzeci şi doi de ani viaţa nu apare ca în povestirile dvs. De-abia am terminat o facultate de filosofie, iar piaţa muncii nu este încă pregătită pentru o asemenea preocupare. Citesc "dilema" cu "d" deoarece subiectele le văd ca mici introspecţii în mari dileme. Vîrsta mea de acum nu o găsesc poetică, iar ascensiunea îmi pare extrem de dificilă. Oare vîrsta biologică să fie singurul aspect care trebuie elucidat sau accentul cade şi pe experienţa tot mai comprimată spre a folosi individului pe mai tîrziu? Timpul devine astfel amicul sau inamicul fiinţei conştiente de fragilitatea sa? Nu ştiu de ce cred că subiectul ales de redacţia revistei dvs. este un balsam pentru rănile prezentului, un mod particular de a păcăli timpul şi de a imagina o poveste imperfectă, o simfonie dulce-amăruie pentru cei care au o propensiune nostalgică întru juneţe. Am început să mă ataşez de un citat din scriitorul meu favorit James Joyce: "N-am să slujesc ceva în care nu mai cred - fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea - şi-am să mă exprim în vreun mod de viaţă sau artă pe cît de liber şi de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc: tăcerea, exilul şi viclenia." Printre cele trei arme amintite de Joyce există oare şi reţeta ascensiunii? În speranţa că nu am fost pisălog îndeajuns cu tema mijlocului vieţii, vă mulţumesc pentru înţelegere şi vă citesc pe mai departe. Marcel MANEA

fără ocupaţie stabilă

str. Crinul de Pădure 3, Bl G6, ap. 139

Bucureşti Articolul