* Cu cărţile pe masă / People I Know (SUA, 2003), de Dan Algrant. "Jumătate din timp nici nu ştiu ce văd. Nu-mi amintesc diverse lucruri. Nu pot să dorm dacă nu iau un pumn de pastile..." Vă sună cunoscut? Spuneţi că e Al Pacino în filmul Insomnia, distribuit la noi vara asta? Bravo, numai că de fapt e Al Pacino în filmul Cu cărţile pe masă, distribuit la noi la sfîrşitul verii ăsteia. Dar cele două roluri curg unul în celălalt, de parcă străzile pustii pe care se clătinase Pacino în Insomnia, sub lumina aceea fără inimă, ar fi dat în parcul prin care îşi tîrşîie acum picioarele, pe sub copaci la fel de trişti şi de cocîrjaţi ca el. Ambele personaje trebuie să ducă în acelaşi timp două bătălii, dintre care cea publică (în Insomnia caută un ucigaş, în Cu cărţile pe masă descoperă o conspiraţie) e mult mai uşoară şi mai puţin spectaculoasă decît cea privată - lupta pe care trebuie s-o dea în fiecare secundă ca să nu se facă ţăndări sub ochii noştri. În noul său film (care nu e tocmai nou: a fost realizat în 2001, după care a aşteptat cuminte), Pacino îl joacă pe Eli Wurman, agent de relaţii publice, cîndva foarte puternic, rămas acum cu un singur client adevărat - un star de cinema, dar nu chiar "ultima senzaţie de la Hollywood", ci un "băiat de aur" îmbătrînit (şi interpretat de Ryan O'Neal cu o expresie care-ţi spune că n-ai vrea să fii în pielea zbîrcită a unui fost "băiat de aur"). În prezent, activitatea lui Eli în serviciul starului nu diferă prea mult de a omului care face curat într-un bordel: în toiul nopţii, e expediat în misiunea delicată de a scoate din închisoare o starletă dependentă de droguri şi pusă pe scandal (Téa Leoni). Dar Eli vrea ca, înainte de a-şi încheia socotelile cu viaţa de publicitar şi cu viaţa în general, să facă şi ceva bun: o serată de caritate în beneficiul africanilor ameninţaţi cu deportarea, un eveniment cu nume mari. Proble