Ca un imbold interior (relativ apreciabil) ludicul la actorul român se manifestă mai ales în afara scenei. Ştim cu toţii că "a fi om de teatru" este o stare de fapt emoţionalo-morală mai degrabă decît o profesie. Ceea ce nu e rău deloc. Însă clandestinismul pe care-l remarc în ultimul timp la partizanii Thaliei îmi confirmă bănuiala că mişcarea teatrală autentică din România alunecă spre o mişcare de rezistenţă. Bine ar fi ca luptătorii subversivi să nu eşueze lamentabil, ascunşi după copaci şi recitînd monologuri din Hamlet pentru sine, ca pe nişte slogane secrete ale "mişcării". Se simte evident nevoia unei revoluţii care să înlăture o anumită dictatură a jocului cu o reală democraţie a acestuia; o revoluţie a ludicului, care să nu fie ea însăşi o joacă. Mă declar însă sceptică în privinţa asta, căci, din păcate, poporul român nu a avut niciodată "organ" pentru lupta în rezistenţă, iar anemicele tendinţe ale actorilor români în acest sens riscă transformarea lor rapidă într-un can-can balcanoid şi zemos cu faţă de scandal public, sau (şi mai trist) primeşte emblema de "teatru de cîrciumă"; varianta: "teatru independent", dacă locuitorii au ceva cultură şi oarece eleganţă de stil... Nu cred că putem vorbi despre "nevoia de joc" doar între limitele artistice ale acestui concept. Nu cred că putem separa esteticul de etic în societatea noastră de azi. Faptul că majoritatea actorilor dorm, sau, şi mai grav, ignoră acest obligo moral şi civic, mă face să afirm fără rezerve că nevoia de joc s-a preschimbat în bătaia de joc. O bătaie de joc provocată de ignoranţă şi indiferenţă şi susţinută de interese meschine sau de scopuri confuze. Ce înseamnă nevoia de joc într-un cadru strict profesional?!... Insomnii prelungite pentru că-ţi doreşti să faci Romeo... la Bulandra, şi de fapt, tu joci Băieşu la Galaţi!?... Anorexie cronică datorată dorinţei de a interpreta Nina d