Introducere N-am construit nici o biserică. N-am participat la concursul pentru Catedrala Patriarhală. M-am numărat printre cei (mulţi) care nu au crezut în acest concurs, dar mărturisesc că m-am bucurat atunci cînd ceea ce părea să fie rezultatul final mi-a contrazis temerile şi scepticismul. Mi-a părut bine că mă înşelasem, că ni se dovedise - mie şi altora asemenea - că, totuşi, lucrurile se pot desfăşura cinstit şi onest, că arhitecţii nu mai sînt etern condamnaţi să fie puşi la colţ în grup pentru o vină de care cei mai mulţi nu sînt responsabili, mi-a părut bine că, în sfîrşit, au fost priviţi ca nişte persoane stimabile, a căror opinie merită luată în seamă. Concursul propriu-zis a avut o poveste de care e bine să ne amintim. După un scurt şi repede uitat moment de entuziasm, urmează - oarecum previzibilă - relaxarea: din optzeci de arhitecţi înscrişi la concurs, şaizeci şi doi renunţă. Atitudinea breslei este descurajantă: zvonuri şi rumori, scepticism, vorbe aruncate pe la colţuri, neîncredere, convingerea că lucrurile sînt dinainte ştiute. Se vorbeşte chiar de un proiect de detalii de execuţie aflat deja în lucru! Din nou, predictibilă, de altfel, tentaţia de a face mereu paşi înapoi: contestări, mai mult sau mai puţin întemeiate, ale sitului, ale temei şi pînă la urmă ale provocării înseşi. Explicabilă într-o anumită măsură, rămînerea în afară nu mai era, însă, scuzabilă. Explicabilă, pentru că după concursurile de arhitectură desfăşurate din '90 încoace, credibilitatea acestui criteriu de selecţie tinde către zero. Dar justificarea nu este o scuză, pentru că există idei care trebuie să se facă auzite dincolo de blazare, îndoială sau ironie. Cîteva dintre motivele cele mai serioase care au făcut ca acest ultim concurs să fie privit cu mai multe rezerve decît altele au fost discreditarea, în ultimii ani, a înseşi ideii de "concurs de arhitectură", o