În clădirile oraşului. Printre crăpăturile zidurilor. Din asfaltul bulevardelor. În chipurile grăbite ale trecătorilor, în frustrările negre ale unei vînzătoare de chioşc din Romană, în scandalul farmaciei din Piaţa Crîngaşi, care nu mai eliberează reţete compensate, în certurile şi în grijile călătorilor de 226 şi, de altfel, mai peste tot, luna august îşi înfipsese disperată, cu ultimele puteri de sfîrşit, cu puterile înzecite de groaza finelui de vară, ultimele rămăşiţe de caniculă. "Ce să facă, şi ea? Îi pare rău că trebuie să plece... ne enervează acum, 40 de grade, toţi ne plîngem de căldură. Eu le zic să aştepte, în două săptămîni o să plîngem după ea". La bustul gol, cu tricoul pe un genunchi, cu ochii aţintiţi în tabla de şah şi cu vocea înspre mine, Marinică, cum care Marinică, Marinică de la Spaţii Verzi, îl ştie tot parcul, Marinică vine în pauzele lungi şi dese, mai ales pe căldura asta, şi mai arde cîte o partidă. Roşu la faţă, asudat şi cu chef de vorbă, mai scapă cîte o înjurătură urmată de un "n-am văzut, mă, nene, n-am văzut". Dar nu se supără. Partenerul său, cu păr alb şi cunoştinţe temeinice de şah, zîmbeşte de fiecare dată, ca unui copil. Marinică pare cel mai tînăr membru al "clubului". Îi place şahul, nu ştie el să joace bine, dar îi pune mintea pe bigudiuri şi-l eliberează, de la deschidere la mat, de grijile de acasă... închide un ochi a subînţeles, schimbă priviri în cîrdăşie cu partenerul, mută Cal la E4. "Ce faci, bă, Marinică, păi gata, ţi-am luat Tura!". Însă Marinică nu se necăjeşte. Nu prea are el la inimă turele astea. Chiar înainte să mă insinuez în după-amiaza lor de jucători, paralelă cotidianului de oameni mari, a pierdut-o pe prima. Acum pe ultima. "Nu prea am ce face cu ele. Uite, Regina, asta da, damă bine. Face ce vrea ea, merge pe unde vrea, n-are ea probleme. Problemele ţi le face ţie, că eşti disperat să n-o pier