Cînd vorbeşte despre Everest, gazetarul tipicar nu uită niciodată să adauge vorba aceea a unui englez, veche de cîteva decenii: "De ce urc Everestul? Pentru că există!". În aceeaşi linie, alţii se mărginesc să constate că omul a mers pe Lună pentru că satelitul era acolo sau a făcut baie cu crocodilii pe Animal Planet pentru că era periculos. N-aş putea spune acelaşi lucru despre decizia de a-ţi schimba locul de muncă. Nu pleci într-un alt loc doar pentru că locul acela există - în afară de cazul în care meseria ta nu se poate lăuda cu mai mult de patru-cinci posturi bune în toată ţara. Aţi ghicit: e vorba de prezentatorii de televiziune. Aici, ca şi la slujbele de profesori universitari, trebuie să aştepţi cedarea psihică sau chiar - Doamne fereşte! - decesul vreunuia dintre titulari pentru a spera o avansare. Pensionare voluntară în televiziune nu există, nici plictiseală la locul de muncă, chiar dacă publicul e de altă părere. Sigur, unii vor spune că televiziunea e un mediu combustibil. Intri în cuptor şi ieşi pe partea cealaltă în cîţiva ani, ars dincolo de puterea de a te recunoaşte a rudelor. În timpul ăsta n-ai vreme să te gîndeşti dacă ceea ce faci e bine, ilegal, moral sau îngraşă. Pleci la slujbă sigur că ai treabă (o chestie absolut deranjantă într-o ţară relaxată ca a noastră) şi vii acasă încredinţat că mîine va fi la fel. Cu toate astea, clienţi pentru pupitrul de la ştiri (să nu uităm, urmaşul direct al înaltei tribune de la care poporul primea poruncile zilei) rămîn cu mult mai mulţi decît locurile libere. Şi nu e vorba doar de tineri dornici de celebritate instant, ci şi de oameni ceva mai serioşi, care mai cred încă în puterea magică de educaţie a maselor pe care pasămite ar avea-o televiziunea. E însă o credinţă care dispare foarte repede la contactul vizual cu statuia Punctului de Rating, pe care o găseşti în holul de primire al fiecărei s