Nu ştiam, atunci cînd, în teza de doctorat în filozofie (2002), dădeam definiţii ale locului public şi spaţiului privat, că ele se vor verifica nu doar în inspectarea a ceea ce a fost, ci şi în ceea ce vine. Spaţiul privat părea să fie acel loc unde mă retrag în mod deliberat, avînd capacitatea de a privi de jur împrejurul meu, dar şi pe aceea de a controla propria mea vizibilitate către ceilalţi. Cu alte cuvinte, pot alege (sau ar trebui să pot), în spaţiul meu privat, dacă mă las inspectat de către ceilalţi - sau nu. În acest ecart este cuprinsă şi diferenţa culturală dintre, să zicem, casele britanice, cu bow-windows de sticlă tinzînd în afară şi complet transparente, pe de o parte şi, de cealaltă parte, casele orientului apropiat/mediteranean, arici întorcînd ursuzi străzii pereţi opaci şi orientînd spre curtea interioară toată activitatea domesticităţii zilnice. Iată însă că Internetul ameninţă să scurtcircuiteze şi aceste blînde dihotomii. Cînd vorbeam despre controlul propriei vizibilităţi, nu mă gîndeam încă la acele reality shows de tipul The Osbornes, pentru că Big Brother, deşi găzduit într-o "casă", ne propune convenţia panoptikon-ului, pe care deopotrivă actori şi spectatori o acceptă a priori, concrescută fiind ea chiar modului în care este edificată casa. Iată însă, dintr-o sursă atipică pentru investigaţia teoretică (What's Up - Revista restaurantului tău McDonald's, nr.14, iulie-august 2003, pag. 40), cîte ceva despre cum acest control al vizibilităţii propriei fiinţe poate depăşi chiar limitele pe care le prevedeam în teză. Vizitaţi locul unde, citez din prezentarea făcută chiar de revistă, "zilnic oameni din lumea întreagă îşi expun aici o mostră de viaţă privată, o simplă fotografie care, ştiţi prea bine, spune o mie de cuvinte. Cu puţină imaginaţie poţi recompune viaţa individului care locuieşte (în) acest spaţiu". Or, iată că trecerea sp