Cu o mîndrie îndeajuns de europeană, mă nominalizez printre ultimii (probabil) belotişti din sud-estul continentului şi, cu siguranţă, din România. Joc belotă de peste 40 de ani, în fiecare vineri, fie ploaie, fie vînt, ger sau arşiţă, tiranie sau democraţie, indiferent cine era şi este la putere, de la Dej pînă în zilele noastre. Nu mai sîntem azi decît 4, cel de-al cincilea s-a prăpădit de curînd, după ce ne-a lăsat o vorbă memorabilă la capătul unui acces de furie al partenerului său care, aruncînd cărţile, ne-a anunţat că nu va mai juca timp de doi ani. Atunci, Costică Teodori i-a replicat ca un înţelept ostenit: "Şi crezi c-o să mai ai cu cine juca peste doi ani?". De-a lungul timpului, am convertit la belotă personalităţi de seamă ale literaturii române moderne; unii, ca Lulu Ulici şi Roger Cîmpeanu, s-au dus de tot, un Gelu Ionescu ceva mai aproape, dar toţi au jucat-o cu patimă, în tot oraşul ştiindu-se că "vineri sîntem la belotă". Belota, pentru noi, nu e doar un passe-temps, ci şi o fixare a timpului, cronică şi necrolog, madlenă sau "La Medeleni". Am luat-o de tinerei, precum alţii cu alcoolul sau poezia: tineri de tot am cunoscut o vreme cînd se accepta absenţa unuia - anunţată din timp - numai din cauza unei femei; am făcut revelioane jucînd 3 zile şi 3 nopţi belotă; invadarea Cehoslovaciei, în '68, am trăit-o la 2 Mai, tăind şi dînd cărţile, pe o prispă, la lumina unei lămpi cu gaz, fiindcă satul era în întuneric, ca în caz că sovieticii debarcă la Mangalia să nu ştie pe ce lume sînt. Cutremurul din '77, într-o vineri, ne-a prins la belotă, sus, la Ulici, în blocul scriitorilor. Revoluţia nu ne-a alterat caracterele de "muncitori ai levatei", căci nimic pe lumea asta - cu atît mai puţin politica - nu va putea să ne ia dreptul şi plăcerea de a anunţa "belotă şi rebelota" ei, adică mariajul popă/damă în jocul de atu. Să nu mi se ceară, aici, a exp