Aş putea foarte bine să cred că a fost o întîmplare. Era una dintre acele după-amieze plicticoase, cînd nici chef de citit nu ai, nici de privit la televizor nu-ţi arde şi nici să te odihneşti nu-ţi vine. Simţeam nevoia să-mi umplu timpul cu ceva, aveam nevoie de acţiune, dar de o acţiune... soft, departe de modelul "clasic" al bătutului covoarelor. Şi-atunci, într-un moment de inspiraţie, mi-am aruncat ochii peste maldărul de hîrtii, dosare şi cărţi din jurul biroului. Ştiam cum stă situaţia şi prin sertare; un haos de nedescris, despre care obişnuiam să mint numindu-l "dezordinea mea ordonată" ori de cîte ori cineva îndrăznea să sugereze o cît de mică nevoie de ordine şi curăţenie. "Acum e momentul!", mi-am spus în după-amiaza cu pricina şi în cîteva minute mă îngropam cu un soi de plăcere perversă în grămada de hîrtii, mai hotărît ca niciodată să îndosariez şi să aranjez totul. Undeva, într-un colţisor de minte unde pentru moment refuzam să aprind lumina, ştiam că mă mint. Mai încercasem şi altădată. Degeaba. Aparţin acelei categorii de indivizi pentru care orice hîrtie e importantă. N-am să încerc să explic "fenomenul", convins fiind că pentru majoritatea celor care citesc aceste rînduri el este arhicunoscut. Mulţi dintre amicii mei suferă la rîndul lor de mania lui "nu arunc pentru că nu se ştie niciodată cînd îţi trebuie". Singura consolare pentru cei nevoiţi să coabiteze cu astfel de maniaci rămîne, cred, faptul că pasiunea de tip "strînge şi păstrează tot" se rezumă la tipărituri. Ei bine, într-un astfel de context ar putea părea surprinzătoare bucuria care m-a învăluit brusc în momentul în care am aterizat în mijlocul miilor de hîrtii aruncate de-a valma. Urma să mă prefac ordonat vreme de cîteva ore şi, cu toate că începeam deja să recunosc inutilitatea unui asemenea demers, mă inundase o stare de graţie amplificată corespunzător pe măsură ce înainta