Paul Johnson ii judeca foarte aspru pe fiecare din perspectiva biografica. Demersul sau este interesant, dar concluziile pe care le trage au o consistenta indoielnica. In atacurile sale impotriva marilor intelectuali gasim nu atit resentiment, cit intentie comerciala mult prea afisata, deranjanta pentru un cititor nu de tot naiv. Cel mai socant este studiul despre Jean-Jacques Rousseau. A fost un tata imoral, a abandonat cu singe rece nu mai putin de cinci copii si a dezvoltat mai apoi teoria educatiei in ?Emil?, prin care se recomanda lasarea copiilor in grija societatii. Demonstratia este bine fundamentata, concluziile sint justificate, dar toata aceasta teorie e prea putin contextualizata. Johnson il judeca pe Jean-Jacques cu elemente etice ale secolului XX. Iata cum suna concluzia la studiul despre marele Rousseau: ?Totul este foarte frustrant si sugereaza ca intelectualii sint la fel de irationali, lipsiti de logica si superstitiosi ca oricare alti oameni. Adevarul pare sa fi fost acela ca Rousseau a fost un scriitor genial, dar mai mult decit dezechilibrat, atit in viata, cit si in conceptii?. E clar, Johnson nu straluceste la capitolul speculatie. Nu ai nevoie de ani de studiu ca sa deduci ca intre imaginea unei ?vedete? (fie ea si intelectual) si calitatea reala a acelei personalitati este mare distanta. In schimb, documentarea e punctul forte la Paul Johnson: abunda amanuntele picante care nu fac decit sa sporeasca legenda acestor intelectuali. In loc sa avem in minte imaginea unui Rousseau din gravurile epocii, cu insipida peruca, gasim in cartea lui Johnson un fel de rock-superstar, cu izbucniri violente, adulat de oameni de cea mai buna calitate, dusmanit de confrati etc. La fel se intimpla si cu ceilalti intelectuali de pe lista neagra a scriitorului american - toti par niste vedete ale timpului nostru, toti sint extrem de umanizati: lucru de