"Monştrii"... "Nevoia de joc" - primul gînd care mi-a săgetat mintea este o definiţie a jocului din cartea mea de filozofie din liceu (dintre acelea cu coperţi subţiri, neatrăgătoare şi urît mirositoare, nu ca "alternativele" de azi, frumoase la vedere şi la pipăit, dar doar atît). Pe scurt, acolo jocul era definit ca fiind un mijloc şi nu un scop în sine. Era înţeles ca activitate de recreere (neapărat). Am aderat necondiţionat la această ipoteză. Conform autorului (sincer, nu i-am reţinut numele) jocul nu trebuie să devină FINALITATE ci să se mărginească la a fi doar MIJLOC. Însemnătatea lui s-ar pierde în caz contrar. Îmi îndrept acum atenţia către tinerii noştri (printre care, mîndru, mă număr şi eu). Nu-i exclud pe cei vîrstnici, şi ei nevoiaşi de activităţi distractive, sub o formă sau alta. Vizez aici segmentul de vîrstă 7-17 ani. Cred că se impune o comparaţie între jocul din trecut şi jocul de azi, între părinţi şi copii. Copilăria îi mîngîia pe ai noştri părinţi cu jocuri ca: "ascunsea", "baba-oarba" ori fotbalul cu copca, o minge făcută din cîrpe. Ca să nu mai amintesc de prinsul fluturilor pe cîmp ori "babele" de prins găurile pămîntului, ademenite cu o lumînare. Cu toţii le ştim, dar privim cu melancolie către ele deoarece tehnologizarea vieţii cotidiene a produs o mutaţie şi în entertainment-ul copiilor. Să luăm acum şi cîteva exemple din ziua de azi: vecinul meu de 16 ani se joacă cu telecomanda antenei sale parabolice, pleoştit, fie vară, fie iarnă, în fotoliul confortabil, magnetizat parcă de posturile cu desene animate, filme violente, dar şi posturi ce difuzează numai filme (porno). Prietenii lui se numesc Entelsat w2, Hotbird ori Turksat (în speţă sateliţii). Reniwer-ul digital de ultimă generaţie i-o permite. Veţi spune că o asemenea antenă nu şi-o permite oricine. Parţial adevărat. Mai toţi îşi permit antenă prin cablu, Play Station-uri o