Cum spunea unul dintre intervievaţii mei din Cişmigiu, scriitor anonim, toamna îţi vine cel mai bine să scrii. Nefiind atît de scriitoare precum autorul a 5-6 volume de versuri şi unul de proză, eu îmi permit sentimente mai curînd umane faţă de toamnă. Are dreptate poetul de haiku-uri, e ceva diferit în aer toamna. O boare care îţi dă ghiont spre trăiri mai intense, ca şi cum ţi s-ar da liber să te mai descătuşezi. Aerul mai tare, culorile copacilor, lumina diferită, gălăgia păsărilor grăbite, reînceperea lucrurilor amorţite - toate astea acţionează nu ştiu ce mecanism în tine cu turaţia dată la mai mare. Se întîmplă şi în celălalt anotimp de trecere, şi anume primăvara, dar parcă cu o prea mare doză de idilism şi în nuanţe care mie, uneia, nu-mi plac prea tare. Toamna simţi nevoia să te plimbi pe străzi, şi să accepţi peisajul, oricît de anost ţi s-a părut altă dată. Acum chiar îţi place să priveşti case vechi, pe care altădată le considerai doar decrepite, şi să ţi se pară poetice. Dacă mai poţi, te îndrăgosteşti şi hălăduieşti prin parcuri cu perechea ta de sezon, ori tînjeşti după jumătatea ta intangibilă colecţionînd frunze în diverse culori pastel. De fapt, chiar dacă nu eşti îndrăgostit, simţi nevoia unui contact fizic cu natura: aduni aceleaşi frunze, naiv-bucuros cînd descoperi o nuanţă nouă, ba chiar şi castane proaspăt căzute din pom, bucurîndu-te cînd le-ai prins mai lucioase. Dacă nu eşti îndrăgostit de cineva anume, simţi, cu precădere toamna, că iubeşti omenirea în general, că eşti apucat de bunătate şi generozitate - fie ele strict tranzitorii sau de sezon. De asemenea, ai impresia că eşti mai puternic, că poţi să reîncepi orice, la început de ciclu
(această credinţă se bazează mai puţin pe ritmurile naturii, care declară mai curînd toamna drept începutul sfîrşitului, şi mai mult pe obiceiurile, civilizate, ale oamenilor, de a-şi "relua a
