* Chicago (SUA-Canada, 2002), de Rob Marshall. Chicago face un spectacol muzical de înaltă clasă dintr-o opinie joasă despre natura umană. Peisajul şi atmosfera morală - închisoarea, avocatul corupt, haita de reporteri de afară, împerecherea fierbinte şi periculoasă a epitetelor "feminin" şi "fatal", voinţa de a scăpa de sărăcie cu orice preţ şi convingerea că preţul unei vieţi omeneşti nu e mare lucru - toate astea sînt îndatorate literaturii pulp fiction pe care America a produs-o în timpul Marii Crize, şi filmului noir, care s-a inspirat din această literatură şi a purificat-o. Dar sarcasmul brutal al spectacolului (scris de John Kander şi Fred Ebb, şi prezentat pentru prima dată pe Broadway în 1975, în regia lui Bob Fosse) bate pînă-n zilele noastre, cînd celebritatea este pe cale să devină unul din drepturile cetăţeneşti fundamentale - dacă n-o ai, probabil că eşti victima unei erori, ai toate motivele să turbezi şi să omori pe cineva. După cum cîntă Richard Gere - omul care adesea a fost bănuit că ştie prea bine cum vine treaba asta - "cîtă vreme le iei ochii, de unde să ştie că n-ai talent?" De fapt, Gere nu e lipsit de talent; precum personajul său din Chicago, avocatul Billy Flynn, el "se pricepe la femei şi la juraţi". În rolurile în care trebuie să redea frămîntări sufleteşti, Gere se poate arăta priceput, dar efectele lui rămîn la suprafaţă. În schimb, pune-l să joace un personaj ca Billy - un tip care e numai suprafaţă - şi e ideal. Nu m-aş mira să aud că, de la Chicago încoace, Gere se gîndeşte tot mai serios să lase în urmă tot ce e deşertăciune şi să-şi petreacă restul vieţii meditînd sub un copac, sau mirosind flori, sau ce-or mai fi făcînd budiştii de la Hollywood după ce se leapădă de cele lumeşti. Ce împliniri lumeşti şi-ar mai putea dori, după Chicago? Are parte de-o formidabilă intrare în scenă - el e răspunsul cerului (vorbim despre un c