Nu am dobîndit mari abilităţi artistice cîtă vreme mi-am consumat bursa de creaţie literar-artistică la castelul Solitude în pădurile de pe colinele Stuttgart-ului. Ba dimpotrivă: tare m-am plictisit. În loc să-mi perfecţionez stilul, în loc să dobîndesc nesperate profunzimi ale gîndirii, în loc să decid dacă e bine sau rău cu/sau fără corectitudini politice, cu/sau fără postmodernitate, în loc să-mi fac loc decisiv printre confraţii de pe toate meridianele globului, care se plictiseau la rîndu-le acolo zi de vară pînă seară, în loc de toate astea şi de altele asemenea - auguste şi decisive estetic şi po(i)etic - am început a dobîndi o mare şi definitivă plictiseală, vai, vai, faţă de Tainele Creaţiei celei literar-artistice, de orice majusculă am început a mă plictisi. Ba mai mult: o mare sastiseală postmodernă m-a învăluit şi de aceea n-am onorat, în concepţie cel puţin, cum se cuvine onoarea lunară de a primi stipendii. Mai mult: am început "a scri", ca să zic aşa, prosteşte, naiv, ridicul, plictisit şi sastisit. Dor mi s-a făcut de televizorul anticultural deoarece nu-l aveam în camerele cele auguste şi definitiv, şi unilateral, culturale. Dor mi s-a făcut să fiu olecuţă mai anticultural, olecuţă mai prostănac, mai ca Lisi tanti, vecina părinţilor mei de pe malurile rîului Mureş, despre care vorbeau gurile rele cum că ar fi murit de grasă ce era în vremea cît a înfulecat un doboş-tort pentru că nu s-a putut opri mîncîndu-l. Cel puţin aşa vorbeau despre sfîrşitul lui Lisi tanti actanţii ceremoniali, cu acea fereală pe care ţi-o stîrnesc coroanele cele mortuare şi tot dichisul unei înmormîntări ungureşti cu puternice influenţe româneşti. E nevoie, mi-am spus eu în acele vremuri, şi de prostii în lumea asta, şi de lucruri mai puţin decisiv grave, de analize mai puţin hotărîtoare, de figuri mai puţin apocaliptice ilustrate de inşi importanţi care ne stabilesc