("în doi, în trei, în cîte/cîţi vrei") prietenului A.G. Bucureşti. August. Cald, cald peste poate... Capul e greu sub soarele nimicitor, somnul e imposibil în cearşafurile umede, mersul e sinuos ca în deşert... Terase, şpriţ "să fie rece, auzi?", vine seara, apoi noaptea. E mai bine. Poţi să respiri. Conversaţiile încep să fie coerente. Spre miezul nopţii, chiar inteligente. Cam ăsta e sezonul în care cei mai mulţi dintre cei din ce în ce mai mulţi, adică românii emigraţi aiurea, vin în vizită la fosta lor casă. Noaptea, Bucureştiul sufocat de vară e plin de emigranţii reîntorşi din motive vagi şi varii. Mă aşez sub celebrul dud şi îmi cer porţia de răcoare. Aud rumoare veselă şi pasională la masa de alături. Deşi e cu totul împotriva principiilor solide ale educaţiei pe care am primit-o în Ploieştiul natal, mă trag mai aproape. Foşti colegi de liceu, acum răspîndiţi pe toată faţa pămîntului, stau de vorbă uimind şi umplînd de aprige dorinţi de evadare pe cei cîţiva, mai nehotărîţi (se vede după haine), care nu au plecat încă. Nu sînt deloc bătrîni, dar cîtă maturitate! Nu sînt nici tineri, dar cîtă îndrăzneală! Un grup de români! - Dom'le, eu zic că e mişto aici. Uite, Bucureştiul are acuma case cu termopane, vezi pe stradă maşini de-ţi ia piuitu', gagici ce n-ai văzut. Păi, frate, tu crezi că la mine în Canada sînt gagici aşa? Vai de capu' meu! Am fost la mare, aţi fost la mare? Eu am fost. Păi, să vezi acolo! Topless, zici că nici nu mai există sutiene pe lumea asta. Băi, orice aţi zice, e mişto în România. - E mişto pe dracu'. Ia să stai tu aici. Sărăcie, mitocănie, o ţară de Gigi Becali care-l iubeşte pe Năstase, dar-ar dracii! - Ei şi tu acuma. Ce-ai, mă, cu Năstase, ăilalţi au fost mai buni? - N-am, mă, cu Năstase, am cu Becali... Se rîde, se ridică paharele, vinul gros din strugure alb crescut în aerul Dobrogei, diluat cu ape minerale culese din izvoar