Nu intru în Petrom. Cabină mică, tip gaură, ca la sat. E ora două după-masa. Sînt în centrul Craiovei. Vineri. Vreau la toaletă. În vederea exercitării unui scurt mandat fiziologic. Simţeam marele haos şi un uriaş vag care mă cuprindea. Trecusem de momentul în care puteam să-mi suprim cu piciorul nevoia intempestivă. Trupul pusese stăpînire pe mine. Mintea nu mai funcţiona. Centrul Craiovei... mari opere de arhisuficientă Oltenie. Unde să faci o scurtă admiraţie? La statuia lui Mihai Viteazul. Plătesc parcare. În judecătorie, că ajung acolo. Da, lîngă sala de judecată. Urc, nu-i nimic. A, s-o fi referit la biroul judecătorului de serviciu? Da, avea un maldăr de dosare în dreapta lui. Te poţi ascunde după dreptate într-un asemenea moment. Dar te vede zeiţa cu cîrpa pe ochi. Unde e? - întreb. A, e la etaj, numai pentru judecători. Dar avocaţii? Dar clienţii lor? Poliţiştii? Grefierii? Lîngă. Într-a-devăr, lîngă Judecătorie era un subsol pe care scria WC. Nu mai puteam. Ultima frontieră. Dacă

vreţi să pătrundeţi în acel loc mult dorit, eu vă rog să pătrundeţi ca să luaţi pe tălpi tot ceea ce a putut da infracţiunea românească, cred, de douăşcinci de ani pînă acum. O adevărată şi amestecată plutire pe ape galbene. Dosare întregi, sentinţe judecătoreşti definitive erau deasupra. Încerc din uşă să bat cu jetul. Nu se poate. Intru la femei. Intru la femei? Ce-am înnebunit? De ce sînt curios? Ies din infernul nesfîrşitelor tocane, pateuri, mîncăruri de cartofi şi, vertical, caut alt debuşeu. Văd o terasă. Nu are toaletă. Întreb localnici. Se uită la mine. Întreabă ce e aia. Ah, în sfîrşit! Pot săvîrşi un act cultural în Craiova. Uşa deschisă mă îmbie. E cinematograful. Spun ce am de spus casierei. Se întreabă dacă nu trebuie să-mi taie bilet de intrare la film. Îşi cheamă şeful, dacă să-mi permită sau nu intrarea. Coboară încet şeful. Mă măsoară. Un miros mă îmbie