"Eşti cam plicticos cu antropologia ta" - îmi spune Amicul, şi mă îmbărbătează apoi: "mai bine te-ai apuca de literatură, că ai condei". Iar Studentul mai, mai să se ia de piept cu mine cînd am încercat, mai bătăios, să-i argumentez că antropologia e ştiinţă şi nu literatură: "Adevărata antropologie nu poate fi decît literatură!". Vă mai amintiţi de bancurile cu ingineri din timpul comunismului? Cică ăştia au ochii mari şi umezi ca de viţică nu pentru că nu ar gîndi, ci pentru că nu pot să se exprime! E adevărat că regimul îi cam scotea pe bandă rulantă. Democraţia românească post-decembristă a restaurat însă intelectualul în drepturile sale şi a început să scoată pe bandă rulantă avocaţi şi contabili, apoi experţi în comunicare şi politologi în aşa măsură că sărmana Politehnică era să dea faliment în primii ani de libertate redobîndită. Inginerii au fost repuşi la locul lor, iar intelectualii au redevenit ceea ce au fost: elite naţionale, noblesse d'état sau, după preferinţe, noblesse d'ONG. E o poveste veche la noi această nobleţe a elitelor intelectuale. Dacă deschidem excelenta carte a lui Marius Lazăr - cam "inginer" şi el, cu multe cifre şi argumente empirice "plicticoase" - despre "paradoxuri ale modernizării" în România, aflăm că "opoziţia esenţială în jurul căreia se organizează cîmpul luărilor de poziţie în Principate şi Vechiul Regat nu este, astfel, aşa cum s-a tot vehiculat, aceea dintre moşierime şi burghezie, ci între moşierime (ca reprezentant al sferei private) şi birocraţia de stat". "Clasele mijlocii intelectuale vor ocupa astfel locul unei burghezii excluse, practic, din jocul deciziei politice." "Aflăm aici o explicaţie pentru orientarea spre stato-centrism a naţionalismului românesc: el opune spaţiului privat, dominat de marea proprietate rurală, un spaţiu şi un interes public. Clasele care promovează acest curent sînt clasele - mai ales