Toamna asta împlinesc zece ani de Bucureşti. Ştiu că nu e o exprimare tocmai potrivită, dar cer îngăduinţa să fie acceptată din motive temeinice. Spun şi scriu "zece ani de Bucureşti" pentru că oraşul în sine nu m-a asimilat niciodată şi nici eu pe el. Prin urmare, nu mă pot considera bucureştean (deşi posed buletin de identitate care-mi atestă calitatea de contribuabil al Sectorului 1) şi nici nu pot spune că "trăiesc în Bucureşti" de vreme ce sentimentul care mă încearcă ori de cîte ori vorbesc despre asta este cel al unei rupturi dureroase de "acasă". Sigur, de aici şi pînă la meditaţii plictisitoare pe tema "dezrădăcinării" nu mai e decît un pas, drept care promit să nu merg mai departe. Numai că, iată, scriind cele de mai sus am ajuns să-mi explic pentru prima oară o parte din cauzele care m-au făcut să implor cîteva dintre femeile pe care le-am iubit să devină "acasa mea". Fapt care, în contextul amintit, era pentru ele surprinzător şi romantic, iar pentru mine, de cele mai multe ori, necesar şi foarte dureros... Totul a început, cum spuneam, acum zece ani. Scenariul, ca să zicem aşa, e clasic: oraş de provincie, apartament la bloc, părinţi şi copii. La un moment dat copiii pleacă la facultate, destinaţia Bucureşti, părinţii ies la pensie şi se retrag, undeva, la ţară. În scurt timp închiriază şi apoi vînd apartamentul din oraş pentru că studenţii, deveniţi absolvenţi, hotărăsc să rămînă în Capitală. Clasic. Atît de clasic încît nimeni nu-şi mai pune problema dispariţiei lui "acasă". Acum cîteva zile am trecut prin faţa blocului în care am locuit mai bine de optsprezece ani. Eram singur şi am oprit maşina undeva, lîngă parcarea al cărei beton mi-a julit de o mie de ori genunchii în partidele nesfîrşite de fotbal şi cap-picior. Nimeni. Şi, mai ales, nimic. Nici măcar o tresărire. "Acasă" nu mai era de mult acolo. Mi-am zis atunci că locul pe care-l caut @