Pentru un universitar al cărui obiect de predare şi cercetare este literatura, scriitorii, de orice tagmă, reprezintă o familie binecunoscută care îi oferă un număr infinit de subiecte de studiu. Desigur, în această familie există persoane mai mult sau mai puţin recomandabile: unii au făcut închisoare, alţii au aderat la ideologii blamabile, iar moravurile celorlalţi, tolerate într-o anumite epocă, sînt condamnate în zilele noastre (sau, invers, erau condamnate la timpul lor şi acceptate astăzi). Ei sînt într-un fel băieţii răi ai familiei, verii rătăciţi cărora li se iartă totul în numele literaturii din care şi-au făcut o meserie şi care le-a adus celebritatea (aşa cum i-ar fi tolerate aventurile unui principe abil politician sau unui şef de întreprindere foarte eficace). În cadrul istoriei literare, unii dintre ei sînt de altfel strict catalogaţi: micii romantici, mai tîrziu poeţii blestemaţi, după expresia folosită de Verlaine care le-a consacrat o culegere de studii. Verlaine beţivan, sodomit, aproape asasin, dar Verlaine. Meseria aceasta a noastră de critic literar este luată de multă vreme în zeflemea. E binecunoscut pamfletul lui Theophile Gautier, care, în Prefaţa la Mademoiselle de Maupin (roman pe care nu-l mai citeşte nimeni) ne compară cu nişte eunuci, incapabili de creaţie, voyeurişti şi indiscreţi. Asta în timp ce el însuşi făcea critică teatrală. În ceea ce ne priveşte, situaţia nu ne deranjează prea tare, deoarece putem să analizăm istoria acestui vechi clişeu cultural sau să îl încadrăm într-o teorie generală despre receptarea operei. Altminteri, dacă se iveşte ocazia, ştim şi noi să întoarcem un compliment: un coleg, căruia îi spusesem că eram invitat la un cocktail oferit de o editură celebră scriitorilor săi, mi-a răspuns: "Ei, o să vezi ceva materie primă". Cît despre scriitorii patentaţi care se lansează în critica istorică sau biografic