În seara meciului (ştiţi care), pe la ora opt (sau 20, pentru meticuloşi) veneam tacticos spre casă. Aveam fruntea încreţită de gînduri profunde, privirea încărcată de cumsecădenie şi geanta plină de cumpărături necesare. Păşeam măsurat, ca omul cu ample responsabilităţi profesionale, căruia biroul nu-i mai ajunge. Şi nici salariul. Dar care nu pune banii înaintea altor pasiuni! Am fost smuls, totuşi, din reverie de energia jovială ce emana prin ferestrele simpaticului restaurant din cartier. Am cedat, imprudent, tentaţiei şi m-am furişat înlăuntru. Ciudat, la mese erau mai mulţi consumatori decît cei doi-trei obişnuiţi ai serii. Indiferent de sex şi vîrstă, păreau cuprinşi de o suspectă frenezie, vorbeau tare, depăşiseră graniţele vocabularului decent, invocînd mereu ceva ce părea să le lipsească tuturor. Erau canibalii nemulţumiţi că vaporul cu turişti întîrzie să acosteze lîngă focurile întreţinute cu liane uscate şi guano de casă. Am primit berea (Silva neagră) şi am dat pe gît o primă (şi delicioasă) înghiţitură. Moment în care un urlet profund, o vibraţie feroce ca erupţia unui vulcan retardat, un răget ce epuizase milioane de piepturi s-a înălţat către tavanul pictat şi, dincolo de el, spre cele nouă sfere de cristal, de a căror integritate nu mai pot garanta. Începuse meciul. Nu sînt nici măcar un microbist mediocru, dar ştiam de meci, credeam însă că e mai tîrziu şi voi putea să-l văd într-o ţinută lejeră. Acum, ce să fac, am decis să rămîn, lumea adevăraţilor microbişti îmi era oricum străină, iată o bună ocazie, dacă tot n-am ajuns să fiu reporterul frenetic care mă visam odată. Unul dintre ei purta ochelari şi se purta ras în cap. De la el am aflat (nu vorbea cu mine, dar ar fi trebuit să fiu surd ca să nu-l aud) cît de tîmpiţi sînt fiecare, dar absolut fiecare, dintre fotbaliştii români de pe teren, în frunte cu un militar, un general cred, care e