* Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, 2003. "La mine în mahala..." începea uneori Tita Chiper cîte o poveste cu oameni pe care nu-i vedeai niciodată pe străzi, cu replici care păreau luate din Ilf şi Petrov şi cu deznodăminte burlesc-proverbiale. Care mahala, m-am întrebat mult timp, suspectînd-o uneori pe povestaşa redacţiei de ajustarea caracterelor, de contaminări livreşti nemărturisite, de devieri fabulatorii faţă de principiul realităţii. Era vorba de "mahalaua Amzei", situată azi în buricul tîrgului, dar în care Tita Chiper se situa "de demult", de pe cînd Dîmboviţa forma spre sud un ostrov, la nord de care curgea Bucureştioara, venind din Lacul Icoanei, din vremea mahalalelor multe şi mici despre care citise şi auzise şi unde îşi situa mai bine mucaliţii, colportorii, "oamenii de bine". La Tita Chiper m-am gîndit citind această a doua carte a lui Adrian Majuru (debutul său fiind sinteza despre Bucureştiul albanez) în care Dilema, "gazetă de tranziţie", e permanent prezentă, mai ales în ultimele părţi, ca recurs la prezentul (cel puţin) la fel de ticăloşit. Dar nu de asta mi-a plăcut (căci mi-a plăcut!) volumul acestui tînăr cercetător în cadrul departamentului de istorie modernă al Muzeului Municipiului Bucureşti (care i-a furnizat, desigur, variata parte iconografică a lucrării), o prezenţă frecventă în revistele noastre culturale. Mi-a plăcut exact din motivul care m-a făcut să abandonez cartea la prima răsfoire: părea o doctă (dar selectivă) compilaţie tematică din enorma bibliografie despre Bucureşti, asezonată cu consideraţii străine (adică asumate ca decupaj) de istoria mentalităţilor. Nu este însă doar atît. Cele două părţi ale titlului numesc şi cele două părţi ale cărţii: una istorică şi geografică, rezumînd şi cartografiind cu graţie evoluţia periferiei în funcţie de un centru iluzoriu, şi