"Şi cam cînd ar putea fi gata?", întreb eu. Meşterul cel Mare se încruntă brusc, oftează şi cu mîna dreaptă începe să-şi împingă părul de la ceafă spre creştetul capului. S-a lăsat linişte, ceilalţi trei aproape că-şi ţin respiraţia. Începe să mă pătrundă şi pe mine gravitatea momentului; e o clipă specială, ca înaintea pronunţării unui verdict şi aproape că-mi pare rău pentru neghiobia de a fi rostogolit în eter o asemenea interogaţie. Am făcut-o însă, prin urmare nu-mi rămîne decît să îndur veşnicia secundelor care măsoară timpul scurs în aşteptarea sentinţei. "O lună, o lună jumate, cel mult două...", tună Meşterul şi în clipa imediat următoare pe chipul celor trei calfe se lăţeşte un zîmbet uriaş care le taie faţa în două. Îmi simt genunchii de cocă. "Două luni?! M-aţi nenorocit, păi eu trebuie să mă mut în maximum o lună.... Meşterul cel Mare face "Ha!", cele trei calfe articuleză scurt cîte un "Ha, ha, ha!" fiecare, apoi începe un spectacol grotesc de pantomimă în care toţi patru joacă în fel şi chip roluri de cabotini uluiţi şi puşi pe negare: Meşterul îşi rupe gîtul bălăngănindu-l de la stînga la dreapta, în timp ce ucenicii dau din mîini sau fac ochii mari privindu-mă ca pe omul din Lună. "În nici un caz mai devreme de o lună jumate, păi e încă sezon, mai avem de terminat două lucrări şi apoi aici e lucrare serioasă...". Gresie într-un hol şi la baie, trei pereţi de rigips şi o zugrăveală cu lavabilă. Asta e tot. Ar mai fi cîte ceva de făcut şi pe la instalaţiile sanitare, dar mi-e şi frică să mai pomenesc de asta... "Şi preţul?" Am rostit-o cît s-a putut de încet, dar tot mi-a tremurat glasul. Îmi simt gura uscată şi inima bătînd sus, în gît, ca la examen. Linişte din nou. Meşterul cel Mare scoate un pix din buzunarul pantalonilor şi începe să înşire cifre multe şi mărunte pe spaţiile albe ale pachetului de ţigări. La un moment dat se opreşte, scoate