A bea sau a nu bea Spaţiul vieţii e umplut mai mereu de dependenţe. Celor mici le zice pasiuni, celor mari vicii. Fără primele eşti un deprimat, cu celelalte eşti un ratat. Cu ambele, un tip candriu ce-şi zice uneori excentric, pentru că îi pare că sună mai bine. Ar mai putea fi dependenţe conştientizate, dependenţe de care îţi aduci aminte şi dependenţe pe care nu vrei să le rememorezi. Nu-mi aduc aminte să fi fost dependent de sînul mamei, dar cu siguranţă am fost. Nici de dependenţa de Cli, căţelul de pluş. Poate prima dependenţă conştientă, totodată şi cea mai veche amintire, este cea faţă de un cîine lup. Patruped frumos, ieşit din poliţie cu gradul de sergent şi pensionat în bătătura noastră; mai aspru, dar mai devotat decît bucata de pluş ce îi furase forma. Apoi... ce a fost mai apoi? Da! Cărţile lui Jules Verne. Pîine cu zahăr şi cărţile lui: curiozitate. A urmat matematica. Sau asta nu... cred că i-am zis la vremea aceea dependenţă, deşi obligaţie ar fi fost mai potrivit. Pink Floyd, Janis Joplin, bileţele strecurate de colega mea de bancă, iapa Lori (nu neapărat în astă ordine) au venit repede şi au trecut la fel. Liceul... prea multă ordine, o singură dorinţă... nu a mai rămas loc decît de o singură dependenţă: alcoolul. Au trecut anii, băutura era din ce în ce mai tare şi mai combinată, din inerţie viaţa trecea şi nu prea. Şi atunci cînd totuşi se îndrepta într-o oarecare direcţie încercam să o opresc. Şi aproape am reuşit în cîteva rînduri. Cea mai lungă moarte a mea a durat 4 zile. Da, era clar... devenise viciu. Spital, figuri acuzatoare, linişte injectată, vitamine dureroase şi alţi oameni. Şi o rugă atît de frumoasă. O nouă dependenţă: aceea de a nu bea. Apoi singurătate, motocicleta, pescuitul... le pot zice şi lor dependenţe. Şi chat-ul! Cum era să uit. Dependenţa de vorba bună a cuiva, de bucuria că ai făcut pe cineva să se hlizească, d